Salvat (Geneza 8)

 

Dumnezeu a spus cum trebuie să fie corabia în întregime, atât în ceea ce privește forma, cât și materialele folosite. El a stabilit planul și amenajarea ei, iar Noe a construit-o conform acestor instrucțiuni. Lungul timp de construcție a fost pentru el o încercare, o dovadă a credinței lui (Evrei 11.7).

În timpul judecății, Noe nu a fost tulburat de îndoieli. El nu s-a preocupat să verifice rezistența grinzilor sau etanșeitatea acoperișului. Arca era capabilă să țină apa la distanță! Noe era complet încrezător în siguranța ei, deoarece Dumnezeu era proiectantul și constructorul ei. Ea a rezistat. Ea a salvat pe toți cei aflați în ea în timpul judecății.

A venit ziua în care Dumnezeu a spus: „Ieși din corabie”. Noe a ieșit – ca moștenitor al dreptății. A pășit pe pământul reînnoit. Era salvat. A pășit pe pământul care nu mai era corupt ca înainte, ci curat în urma purificării prin judecată. Și pe acest pământ reînnoit, Noe a construit un altar Domnului și a adus jertfe de mulțumire. A făcut-o din recunoștință.

Astfel, în viața lui Noe se regăsesc ascultarea credinței și slujirea credinței. Altarul a fost construit acolo unde înainte domneau judecata și moartea. Corabia i-a purtat pe Noe și familia lui în siguranță peste apele judecății. Acestea l-au condus din „lumea veche” în „lumea nouă”, unde și-a ocupat locul de închinător.

Domnul Isus ne oferă siguranță deplină și nouă, celor care am venit la El, adevărata arcă a mântuirii. Mântuitorul Și-a dat viața sfântă și Și-a vărsat sângele scump pe Golgota pentru a ne aduce mântuirea. El, Cel neprihănit, a suferit pentru noi, cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Și noi ar trebui să moștenim dreptatea lui Dumnezeu. El este temelia mântuirii noastre veșnice (Ioan 3.16; Faptele Apostolilor 4.12; 1 Ioan 5.12). Prin El, și noi am devenit închinători, căutați de Tatăl, pentru a ne închina Lui în duh și în adevăr (Ioan 4.23). Ce chemare! Nu ar trebui să ne caracterizeze și pe noi ascultarea și recunoștința?

Ajutor pentru persoanele fără adăpost pe timp de iarnă – Cine împarte, încălzește inimi

 

   Afară bate un vânt rece. Copacii din fața școlii și-au pierdut de mult frunzele, iar chiciura strălucește ca niște cristale de zahăr pe ferestre. Tom își strânge mai bine jacheta călduroasă în jurul lui, în timp ce traversează curtea școlii împreună cu Anna. În drum spre sala de festivități, descoperă un afiș mare:

   „Acțiune de ajutorare pe timpul iernii: colectăm haine pentru persoanele fără adăpost – participă și tu!”

   „Uite, Anna!”, strigă Tom. „Aici se spune că cineva strânge jachete și haine groase!”

   Anna citește cu atenție. „Ca oamenii care sunt nevoiți să trăiască pe stradă să nu înghețe iarna.” Se uită gânditoare. „Este important. Și Isus ar ajuta.”

   În prima oră, profesoara vorbește cu clasa despre această acțiune. „Mulți oameni nu au nicio casă. Ei dorm pe bănci sau sub poduri, chiar și acum, iarna. Să fim miloși și să-i ajutăm.”

   Luca întreabă: „Milos – ce înseamnă mai exact?”

   „Înseamnă”, explică profesoara, „că avem compasiune pentru ceilalți. Că simțim compasiune când cineva suferă și vrem să facem ceva în acest sens.”

   Tom dă din cap. „Atunci vreau să ajut și eu. Mai am acasă vechea mea jachetă de iarnă.”

   Anna șoptește: „O aduc și pe a mea. Este încă în stare bună – doar că mi-a rămas puțin cam mică.”

   După ore, Tom și Anna scotocesc prin dulapurile lor.

   „Îmi plăcea foarte mult jacheta roșie”, spune Tom ezitant, ținând-o în mână. „Am alergat odată prin prima zăpadă cu ea.”

   Anna zâmbește. „Iar eu am văzut odată un curcubeu când am purtat jacheta mea, îți amintești? Când ne-am plimbat prin pădure cu bunica.”

   Amândoi tac. Jachetele spun povești. Dar apoi Tom spune hotărât: „Dacă cineva îngheață afară, este mai bine ca jacheta să fie folosită din nou.”

   Anna dă din cap și adaugă: „Cine împarte nu încălzește doar corpul, ci și inima”.

   A doua zi dimineață, își aduc jachetele la școală. În hol sunt câteva cutii mari. Anna își pune jacheta înăuntru, Tom o urmează. Emma observă acest lucru.

   „Nu v-a fost greu?”, întreabă ea.

   Anna răspunde: „Puțin, da. Dar am ceva la mine.” Scoate din rucsac micuța ei Biblie. Pe o pagină galbenă este marcat un verset. „Aici scrie: Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! (Matei 5.7).”

   Tom îi explică Emmei: „Isus a spus aceste cuvinte. El ne-a arătat cum să fim compătimitori și să împărțim din ceea ce avem. Ca în istorisirea despre samariteanul milostiv – el a ajutat un om rănit, deși toți ceilalți l-au lăsat pur și simplu acolo.”

   Emma pare gânditoare. „Cred că... o să aduc și eu ceva mâine. Poate o eșarfă de-a mea. Bunicii i-ar plăcea acest lucru.”

   Mai târziu, la prânz, cei patru stau împreună, ca de obicei. Luca spune: „Am pus în cutie și o căciulă și șosete groase.”

   Tom zâmbește. „Cutia noastră va fi cu siguranță plină până la refuz.”

   „Și poate și inimile celor care vor primi lucrurile”, spune Anna în șoaptă.

   În timp ce se îndreaptă spre casă, ninge ușor. Fulgi de zăpadă dansează ca niște pene în vânt. Și, deși este frig, copiii simt căldură în inimile lor. Pentru că știu că milostenia face lumea puțin mai luminoasă.

Pateul de ficat

 

   Un bărbat credincios de origine evreiască, crescut într-o familie ortodoxă strictă, povestea cu plăcere despre convertirea lui și începea întotdeauna astfel:

   „Mijlocul pentru convertirea mea a fost o felie cu pateu.”

   Când era băiat, a învățat meseria într-un sat vecin. Părinții nu i-au permis însă să locuiască la maistrul său, așa cum era obiceiul, pentru a nu mânca alimente necurate pentru evrei.

   Dar i-ar fi plăcut să guste pateul de ficat pe care ucenicii îl mâncau pe pâine în pauza de mic dejun, cu siguranță era foarte gustos, mirosea atât de bine.

   Pe măsură ce dorința lui pentru pateu devenea tot mai puternică, i-a convins pe părinții lui să-l lase să locuiască în casa maistrului: drumul era atât de lung și de greoi iarna, având în vedere că trebuia să ajungă acolo întotdeauna foarte devreme.

   După o lungă ezitare, părinții au acceptat în cele din urmă, iar el a locuit restul perioadei de ucenicie la maistrul său.

   Maistrul era un om credincios și temător de Dumnezeu. De trei ori pe zi, familia lui citea Cuvântul lui Dumnezeu și se ruga. Și de fiecare dată, maistrul își făcea timp să dea câteva indicații importante cu privire la ceea ce citea.

   După scurt timp, această obișnuință a dat roade și în inima ucenicului. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, el și-a recunoscut starea pierdută, s-a convertit la Dumnezeu și L-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor personal.

   „Astfel, Dumnezeu a folosit dorința mea pentru pateul de ficat pentru a mă conduce la Mântuitorul.”

Regăsit

 

Slăbită și cocoșată, bunica Gerlach stă în fotoliu. În ciuda acestui fapt, inima ei este fericită, căci știe că Dumnezeu o iubește și are grijă de ea. Dar astăzi, în mod neobișnuit, are o față tristă. Ce s-a întâmplat? Ca să aibă companie, acum câțiva ani și-a cumpărat doi peruși. Cele două păsări vioaie ciripesc și se joacă toată ziua, aducându-i multă bucurie. Dar ieri, una dintre ele a dispărut brusc. Fereastra trebuie să fi fost deschisă! Bunica Gerlach privește cu tristețe. Speră că nu s-a întâmplat nimic cu draga ei pasăre! Mai este în viață? Celuilalt peruș pare să-i fie foarte dor de prietenul său.

Din cauza vârstei sale, sărmana femeie nu poate face nimic. În afară de a se ruga! Ea se roagă mult. După-amiaza, prietena ei Luise vine în vizită. Bineînțeles, bunica Gerlach îi povestește imediat ce s-a întâmplat. Dar nici Luise nu știe ce să facă. Pasărea a dispărut cu siguranță. Cu toate acestea, ele se roagă – acum împreună – din nou foarte intens. În drum spre casă, Luise întâlnește doi bărbați. „...o pasăre frumoasă”, îl aude pe unul dintre bărbați spunând. „Era pe jumătate înfometată și a fost ușor de prins. Am pus-o în colivie acasă cu perușul meu. Poate își va reveni.”

Luise își ciulește urechile. Se oprește și îndrăznește să-i vorbească bărbatului. În câteva cuvinte, îi spune ce se întâmplase și întreabă dacă poate vedea animalul pe care îl găsise. „Desigur!”, răspunde bărbatul și o conduce în casa lui. Și într-adevăr: era perușul dispărut!

Vă puteți imagina bucuria bunicii Gerlach când Luise o aduce înapoi pe micuța fugară! Dumnezeu a condus totul, astfel încât perușul ei să fie salvat de bărbatul acela și ca Luise să-l întâlnească exact în momentul în care acesta vorbea despre pasăre!

Aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi (1 Petru 5.7).

Să cunoaștem noi prieteni mici (18)

 

Cum poți ajuta păsările în timpul iernii

Pe tot parcursul anului poți observa păsări în grădină sau în pădure. Păsările care rămân la noi tot anul se numesc păsări sedentare. Printre acestea se numără vrăbiile, mierlele, pițigoiul și multe alte specii de păsări.

În noiembrie, temperaturile scad de obicei semnificativ, uneori sub zero grade. Acum este momentul potrivit pentru a începe hrănirea de iarnă. Este important să nu începi prea devreme, pentru ca păsările migratoare să nu rămână prea mult timp la noi.

Pentru păsările sedentare, poți instala, de exemplu, o căsuță pentru hrană și poți agăța biluțe pentru pițigoi sau inele de alimentare. Hrana se administrează însă numai până la sfârșitul iernii, când păsările găsesc din nou hrană suficientă.

Fie că este pe pervazul ferestrei, pe balcon sau în grădină – poți hrăni păsările oriunde. Locul de hrănire trebuie să fie suficient de înalt, astfel încât pisicile să nu poată ajunge la el. Păsările preferă locurile de hrănire protejate și bine vizibile.

Poți să le hrănești cu semințe de floarea-soarelui, semințe de cânepă, fulgi de ovăz, semințe, fructe de pădure uscate, stafide și nuci. De asemenea, poți cumpăra hrană pentru păsări gata preparată.

Atenție: Nu hrăni păsările cu hrană mucegăită, condimentată sau sărată!

Minunează-te de creația lui Dumnezeu!