Este o zi frumoasă și aurie de
octombrie. Cristina și Maria zăbovesc puțin în drum spre casă. Este atât de
distractiv să te târăști prin frunzele uscate.
Deodată se aud strigăte și râsete în
spatele lor. Sunt depășite de un grup de elevi de clasa întâi care aleargă pe
lângă ele strigând: „Roșcată!”, „Cap de morcov!” și „Alarmă de incendiu!”.
Cristina și Maria se întorc uimite și
descoperă o fetiță slăbuță, palidă, cu părul roșcat, care, având capul plecat,
i-a lăsat pur și simplu pe ceilalți să treacă pe lângă ea.
„Bună”, spune Maria cu amabilitate.
„Bună”, răspunde fata timid.
„Aceia erau colegii tăi de clasă?”
întreabă Cristina, clătinând din cap și arătând în direcția în care a dispărut grupul
gălăgios.
Fata dă din cap.
„Nu te supăra”, o consolează Maria.
„Ei habar nu au ce spun.”
Buzele fetiței tremură.
„Cum te cheamă?” întreabă Cristina distrăgându-i
atenția.
„Jeni. – Ei mi-au spus: «monstrul pistruiat» și «otrava roșie».”
„A fost foarte urât din partea lor!”
„Nici mie nu-mi place culoarea
părului meu și aș vrea să-mi pot șterge pistruii!”
„Ai încercat?” întreabă Cristina și
trebuie să își ascundă un zâmbet.
Jeni dă din cap aprobând.
„Cred că părul roșcat și pistruii
sunt foarte frumoși”, afirmă Maria. „În plus, Dumnezeu te-a făcut așa.”
Jeni se uită la ea întrebătoare.
„Dumnezeu a făcut totul, oamenii,
animalele, copacii și florile. Și pentru că El a făcut totul așa, este bine. Și
Dumnezeu ți-a dat ție o culoare deosebit de frumoasă - la fel ca frunzele
colorate acum, toamna!” Maria arată spre un arțar, care strălucește de o
culoare portocalie aprinsă. „Fiecare culoare a părului este frumoasă. Ar fi
plictisitor dacă toți copiii ar arăta la fel. Lui Dumnezeu îi place
diversitatea, de aceea a creat atât de multe creaturi diferite.”
„Ești nouă în școala noastră?”
întreabă Cristina. „Nu te-am mai văzut aici până acum.”
Jeni dă din cap. „Abia ne-am mutat
aici. - Mi-ar plăcea să arăt ca ceilalți”, se destăinuie ea. „Nu-mi place să
ies în evidență peste tot.”
Cristina se gândește. „Ai un moment?”
întreabă ea apoi, arătând spre banca de sub arțarul mare. „Aș vrea să-ți arăt
ceva.”
Jeni dă din cap cu ezitare.
Maria a devenit și ea foarte curioasă.
Cristina scotocește în ghiozdanul ei
de școală și scoate o carte uzată. O deschide și îi dă lui Jeni o fotografie, care
era în carte ca semn de carte. Pe poză este un pui de pasăre gri și pufos.
„Crezi că este urât?”, întreabă ea entuziasmată.
„Bineînțeles că nu!” răspunde Jeni.
„Este atât de drăguț! Un pui de lebădă, nu-i așa?”
„Exact!”
„Erau câțiva în orașul nostru, lângă
iaz, primăvara”.
Maria râde și o întreabă pe Cristina:
„Rățușca cea urâtă?” Își amintește că prietena ei a fost prezentă odată când
mama Mariei a citit povestea copiilor, iar Cristina a fost foarte impresionată
de poveste.
„Știi povestea rățuștei urâte?”
întreabă Cristina, ținând cartea sub nasul lui Jeni.
„Nu.”
„Îți împrumut cartea, mama ta ți-o
poate citi.”
„Nu cred că are timp pentru așa ceva.
Iar eu încă nu știu să citesc.”
„Bine, atunci o să ți-o spun pe
scurt. Deci, este vorba despre o familie de rațe. Mama rață a clocit ouăle.
Unul dintre ouă era mai mare decât celelalte și arăta diferit. Din el a ieșit
un pui gri. Mama rață a fost surprinsă de puiul mare și oarecum neîndemânatic,
dar cum acela putea înota la fel ca și copiii ei, a fost convinsă că trebuie să
fie copilul ei. Însă celelalte animale de la fermă erau dezgustate de «rățușca» gri și râdeau mereu de ea.
Am reținut o frază în mod special. O găină sau o gâscă spunea despre «rățușca cea urâtă»: «Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare şi de neobişnuită,
că trebuie numaidecât să o luăm la bătaie.»”
Jeni dă din cap cu tristețe. „Și mie
mi se întâmplă la fel. Pentru că arăt diferit, ceilalți râd de mine.”
„Rățușca a decis să fugă. I-a fost
greu să se descurce singură. Odată a fost închisă de soția unui fermier, dar a reușit
să scape. Altă dată, iarna, a înghețat în gheață, dar a fost eliberată. Iar la
un moment dat și-a descoperit reflexia în apă și a văzut că a devenit o mândră
lebădă. Și s-a bucurat și a fost fericită împreună cu celelalte lebede.”
„Finalul poveștii este frumos”, spune
Jeni.
Cristina se uită la imaginea puiului
de lebădă și la imaginile din carte. „Puiul de lebădă nu a fost niciodată
urât”, spune ea, „a fost doar diferit de rațe.”
„Tu ești frumoasă”, spune Maria. „Și
dacă ceilalți nu încetează să te tachineze, atunci spune-i învățătoarei tale. Aceasta
nu înseamnă că îi pârăști!”
Jeni dă din cap. „Pot să împrumut cartea?
Imaginile sunt atât de frumoase.”
Cristina dă din cap. Ea pune poza cu puiul
de lebădă în carte. „Îți voi da poza drept cadou. Așa îți vei aminti mereu că a
fi diferit nu este un lucru rău.”
