Voi binecuvânta (Geneza 12)

 

La Babel, Dumnezeu le-a încurcat oamenilor limbile și i-a împrăștiat pe tot pământul. Nu au reușit niciodată să-și recapete unitatea de odinioară, trăind în pace și în armonie – vorbind o singură limbă.

După potop, au trăit din nou mulți oameni pe pământ. Dar L-au uitat pe Dumnezeu și se închinau soarelui, lunii și stelelor. Oamenii se închinau chiar și animalelor. Și-au făcut idoli din lemn, piatră, argint și aur și le-au adus jertfe. Prin această idolatrie, au pierdut orice drept la binecuvântarea lui Dumnezeu (Romani 1.18-32). Terah, tatăl lui Avraam, a fost, de asemenea, un astfel de închinător la idoli (Ioan 24.2).

Dar Dumnezeu nu a mai vrut să lase omenirea să se descurce singură. El a inițiat un nou început. L-a chemat pe Avraam și i-a poruncit să plece. Era Avraam „mai bun” decât toți ceilalți oameni? Oh, nu! Dumnezeu l-a călăuzit conform alegerii harului (Romani 9.11). L-a chemat pe el, singur (Isaia 51.2), iar Avraam a ascultat și a plecat. A auzit glasul lui Dumnezeu și i-a urmat chemarea. Avraam a pornit la drum fără să știe unde va merge. Dar s-a încrezut în Domnul. S-a separat. A ascultat.

Dumnezeu l-a ajutat în această separare necesară și i s-a arătat ca „Dumnezeul slavei” și i-a oferit promisiuni glorioase. Avraam avea multe de lăsat în urmă. Dar acest Dumnezeu al slavei a fost mai mult pentru Avraam decât Caldeea: Dumnezeul slavei mi S-a arătat. Am încredere în El. Ceea ce a promis, va și împlini. Calea Lui este bună. Și țara în care mă conduce este mai bună decât Caldeea. El mă iubește și - eu Îl urmez.

Și astăzi, Dumnezeu pune chemarea Sa, porunca Sa, în legătură cu promisiuni:

Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit.

Vinde ce ai și vei avea o comoară în cer.

Despărțiți-vă de ei, și Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice...

 

Chiar și astăzi, Dumnezeu dorește să binecuvânteze. El cheamă pe fiecare în parte.

Ai răspuns tu chemării Sale?

 

„Și oricine a lăsat case sau frați sau surori sau tată sau mamă sau soție sau copii sau pământuri pentru numele Meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Matei 19.29).

 

„Seară specială în familie”

 

   Era o zi lucrătoare obișnuită – și totuși, cumva, totul părea că se desfășoară prea rapid.

   Tom stătea la masa din bucătărie, cu capul în mâini. Avea multe teme, iar fiecare oră de la școală fusese epuizantă astăzi. Ana și-a răsfoit caietul și a oftat. Simțea că nimic nu mersese bine astăzi.

   Mama a intrat în bucătărie cu telefonul în mână, în timp ce tata încă tasta rapid e-mailuri. Toată lumea era acolo - dar nimeni nu era cu adevărat prezent.

   „Încă una din acele zile”, a mormăit Tom.

   „Totul a fost atât de agitat”, a spus Ana încet, „și ne simțim cu toții cam obosiți.”

   Mama a ridicat privirea și a pus jos telefonul. S-a uitat la tata, care a făcut și el o pauză. Apoi a spus: „Ce părere aveți dacă am lasă astăzi totul deoparte? Fără telefoane, fără laptop. Să fim doar noi.”

   Tata a zâmbit. „O seară doar pentru noi? Sună minunat.”

   Spus și făcut. Mama și-a pus telefonul în sertar, iar tata și-a închis laptopul. În bucătărie, au pregătit împreună cina: pâine, castraveți, brânză, ouă și câteva clătite rămase de ieri. Nimic special – și totuși a fost cea mai bună mâncare din lume.

   Familia s-a așezat la masa din sufragerie. Era liniște și cald. Ana a vorbit despre o problemă dificilă de matematică, Tom a povestit cu entuziasm despre un joc pe care îl jucase cu Lukas în timpul pauzei. Mama a râs de un incident amuzant de la supermarket, iar tata a povestit despre o situație nebunească din tramvai.

   „Niciodată n-aș fi crezut că s-au întâmplat atâtea lucruri”, s-a minunat Tom.

   Ana a dat din cap. „Dacă asculți cu adevărat, îți dai seama cât de multe sunt.”

   Apoi și-a luat mica Biblie de pe raft, cea pe care o poartă mereu în rucsac, pentru că niciodată nu se știe. A răsfoit-o și a deschis-o la un verset.

   Cu o voce calmă, a citit:

   „Mulțumiți pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus pentru voi” (1 Tesaloniceni 5.18).

   Ea s-a uitat la ceilalți și a spus: „Cred că Dumnezeu vrea să ne facem timp, ca să putem vedea pentru ce putem fi recunoscători – chiar și în zilele stresante.”

   Tom a dat din cap și a spus: „La fel ca poporul Israel. Adesea ei uitau cât de mult bine le făcuse Dumnezeu, pentru că erau atât de ocupați cu ei înșiși. Dar când se opreau, își aminteau: Dumnezeu ne poartă de grijă.”

   „Este minunat”, a spus mama. Apoi și-au împreunat mâinile și au rostit o rugăciune. Fiecare dintre ei a spus câteva cuvinte:

   „Mulțumim că suntem sănătoși.”

   „Mulțumim pentru căminul nostru.”

   „Mulțumim că suntem împreună.”

   Atmosfera era caldă, ca lumina lumânărilor. După aceea, au stat la masă o bună bucată de vreme, jucând un joc și râzând împreună.

   În seara aceea, totul a fost diferit – nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva interesant, ci pentru că nimic nu i-a distras.

   Și mai târziu, în timp ce stăteau în pat, Ana a șoptit: „Cel mai frumos moment de astăzi a fost faptul că am mâncat împreună”.

   Tom a răspuns: „Pentru mine, cel mai frumos moment a fost rugăciunea. M-a calmat cu adevărat.”

   În noaptea aceea, au dormit cu toții deosebit de bine – recunoscători, împliniți și conectați.
Fără telefoane mobile, fără laptop. Dar cu atâtea momente trăite cu toată inima.

 

În siguranță deplină

 

Isus Hristos spune: „...nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10.28,29).

 

   Poate ați văzut una dintre sculpturile extraordinare create de Dorothea Steigerwald (1918–2014).

   Cine a fost această artistă? Dorothea Steigerwald s-a născut la Duisburg, în Germania, în anul 1918. Ea și sora ei, Adelheid, cu un an mai tânără, au citit cu sârguință Biblia și s-au simțit chemate de Dumnezeu de la o vârstă fragedă să trăiască și să lucreze pentru El. Ambele surori au devenit diaconițe. Dorothea a absolvit o școală de educatoare și de asistente medicale. După al Doilea Război Mondial, i s-a încredințat lucrarea de a construi de la zero o grădiniță. Pe măsură ce proiecta jucării, figurine și alte articole pentru grădiniță, talentele ei artistice în lucrul cu lemnul și alte materiale au devenit din ce în ce mai evidente.

   O sculptură din lut, pe care o comandase cineva la ea ca dar, a făcut senzație în 1963 și a făcut-o celebră pe Dorothea. Sculptura înfățișează o fetiță sprijinindu-se de o mână mare. Această lucrare a rămas una dintre cele mai cunoscute lucrări ale Dorotheei. Au urmat și alte lucrări ale artistei pe tema „siguranță în mâinile lui Dumnezeu”. Dorothea Steigerwald și-a descris odată opera astfel: „Vreau pur și simplu să le spun oamenilor că există cineva care îi iubește”.

 

   Isus Hristos le promite celor care cred în El și și-au pus viața în mod conștient în mâinile Sale: pe oricine L-a acceptat pe El, Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor, nimeni și nimic nu-l poate smulge vreodată din mâinile lui Dumnezeu, atât ale Fiului, cât și ale Tatălui. Aceasta înseamnă dublă protecție și siguranță veșnică!

Drumul luminos

    Este seară. Copiii sunt în camera lor și se joacă. Deodată se stinge lumina. Este complet întuneric.

   „Vreau la mami”, strigă fetița și aleargă – buf! – în dulap.

   „Unde este ușa?”, se vaită ea.

   Fratele ei aprinde o lumânare, pe care o folosește pentru a-i lumina drumul pas cu pas până la ușă și la părinții ei.

 

   Cuvântul lui Dumnezeu vrea să fie o astfel de lumină pentru tine. Îți arată calea către Domnul Isus și către Tatăl ceresc. Dacă drumul tău este întunecat, pentru că ai făcut lucruri rele sau pentru că ești foarte trist, atunci Dumnezeu vrea să-ți vorbească, ca să poți merge din nou pe un „drum luminos”. Pentru aceasta, trebuie să asculți de Cuvântul lui Dumnezeu.

De ce nu acum?

 

Un tânăr student era foarte bolnav. Medicul său de familie, un creștin adevărat, l-a întrebat pe tânăr dacă L-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor al său.

- N-ar fi rău, a răspuns bolnavul, să-L accept acum, când s-ar putea să trebuiască să mor, din moment ce am trăit fără El când am fost sănătos?

- Da, a spus doctorul grav, cu siguranță nu este corect. Dar ar fi mult mai rău să continui să-L respingi, din moment ce El încă te iubește și încă vrea să te mântuiască. Dumnezeu spune în Cuvântul Său sfânt: „Viu sunt Eu, zice Stăpânul Domnul, că nu doresc moartea păcătosului, ci mai degrabă să se întoarcă de la calea lui și să trăiască” (Ezechiel 33.11).

Omul pe moarte a meditat la aceste cuvinte solemne. A recunoscut gravitatea situației sale, dar a recunoscut și marea dragoste a lui Dumnezeu ca Mântuitor, și-a deschis inima văzând această dragoste și a fost mântuit cu puțin timp înainte de a muri.