Între timp, Robert Busch a încercat
să provoace ceartă în orice mod posibil. Perseverența deosebită, de care dădea
dovadă în acest sens, ar fi putut fi folosită pentru lucruri bune. Un piersic,
care îi aparținea, creștea foarte aproape de limita celor două proprietăți,
astfel încât ramurile sale treceau peste gard în grădina vecină. S-a întâmplat
că tocmai o ramură, care trecea peste gard, să fie încărcată cu fructe dulci și
zemoase.
Într-o zi, micuțul Georg Grünfeld
sărea vesel prin grădină. Privirea i-a căzut deodată pe piersicile minunate,
care atârnau din copac până jos în grădină. În naivitatea sa, el a ridicat o
piersică; dar deja în următorul moment a simțit pe spatele lui o durere arzătoare.
S-a ridicat țipând și a văzut de partea cealaltă a gardului fața roșie de mânie
a vecinului rău. Acesta pândise acolo să vadă dacă Georg va lua un fruct dulce.
Când a făcut aceasta, l-a lovit puternic cu o joardă. După lovitură au urmat o
sumedenie de înjurături. Sărmanul băiat a lăsat să-i cadă piersica din
mână și a fugit țipând în casă. Acum va fi, cu siguranță, un proces! Dar nici
această încercare nu a avut rezultatul dorit de Robert. Mama l-a consolat pe
micul băiat și l-a avertizat ca pe viitor să nu se mai apropie de piersic.
Băiatul a reținut aceasta și astfel problema s-a rezolvat.
Acest calm de neclintit l-a
supărat pe bărbatul certăreț mai mult decât insultele pe care le-a auzit de la
ceilalți vecini. Când era jignit, le plătea acelora cu vârf și îndesat; dar
aici avea înaintea sa un bărbat pe care nu-l putea înțelege. Comportamentul familiei
Grünfeld era de neînțeles. S-a tot gândit și până la urmă i-a venit următoarea
idee: comportamentul ciudat al noilor vecini își avea motivația într-o
disprețuire și o desconsiderare totală a persoanei sale. Acest gând l-a enervat
și mai tare și de atunci îi ura și mai mult pe cei din familia Grünfeld.
Ceea ce îi producea mare supărare
era și faptul că proprietatea vecinului său se dezvoltase foarte rapid. Casa și
curtea, ogoarele și poienile vecinului, totul purta pecetea unei prosperități
deosebite și stăteau în contrast strident cu casa și curtea sa. Când căruțele
lor se întâlneau pe stradă, lui Robert i se părea că chiar și calul lui Martin
își ridica cu mândrie capul și își scutura coama pentru a arăta ce diferență
era între el și mârțoaga sa bătrână. De asemenea considera că vecinul său lăsa
să crească viță-de-vie și trandafiri la ușă și la ferestre numai pentru ca pereții
goi ai casei sale să sară mai puternic în ochi. Soția sa îl auzea câteodată
murmurând supărat:
„Să nu creadă că mă interesează așa
ceva. Poate să aștepte mult și bine. Nu o să fiu atât de nebun, încât să-mi
stric casa cu astfel de nimicuri.“
Dar aceste observații pline de amărăciune
erau rostite în vânt, nimeni nu se simțea jignit de ele, nimeni nu încerca să
se răzbune. Trandafirii înfloreau, calul necheza vesel, iar cocoșul cânta
la fel ca mai demult. Chiar și față de câinele vecinului, pe care îl ura atât de
mult, avea o aversiune. Într-o seară, acesta și-a permis să alerge după gâștele
lui Robert. Acesta i-a spus lui Martin a doua zi că îl va da în judecată, dacă
nu-și va lega câinele. Martin a răspuns liniștit că se va îngriji ca nici câinele
său să nu-l mai deranjeze. Mai multe zile, Robert a stat de pândă sperând că câinele
va alerga din nou după gâștele sale sau va face altceva culpabil. Dar în zadar!
Gâștele veneau întotdeauna nestingherite și nu era niciun motiv de plângere.
Familia Grünfeld se străduia nu
numai să nu înceapă o ceartă, ci și să fie corectă și să aibă o relație bună cu
vecinul său. Astfel, doamna Grünfeld l-a trimis într-o zi pe fiul ei cu un coș
cu prune la doamna Busch. Bucuroasă, doamna Busch i-a spus băiatului: „Spune
mamei tale că o salut cu drag și îi mulțumesc din inimă pentru cadoul frumos!“
Robert stătea într-un colț al
camerei și fuma din pipa sa. Cât timp a fost acolo băiatul vecinului nu a spus
nimic, dar imediat ce băiatul a ieșit pe ușă, a strigat nervos la soția sa:
„Ești într-adevăr o nebună să primești
fructele. Nu observi că acești oameni lacomi vor să primească în schimb un coș
cu pere din părul nostru? Acesta este singurul motiv pentru care ți-au trimis
prunele. Să-ți spun cum stau lucrurile: Când se coc perele, trimite-le imediat
un coș plin; pentru că n-am chef să fiu îndatorat cuiva și în niciun caz unora
ca ei.“
Sărmana femeie a tăcut îngrijorată.
Inima ei a fost înviorată pentru o clipă de darul prietenos al vecinei, însă
acum toată bucuria ei se spulberase. Ah, cât de nefericit îl poate face ura pe
om!
La scurt timp după aceasta,
slujitorii lui Martin se întorceau spre casă cu căruța încărcată și într-un loc
s-au oprit, deoarece pământul se înmuiase datorită ploilor dese și îndelungi.
Sărmanii boi nu puteau trage căruța, iar Martin a îndrăznit să-l roage pe
vecinul său, care tocmai lucra în apropiere, să-l ajute. Dar acesta a replicat
morocănos: „Altă dată să nu mai încărcați așa de mult căruța, încât boii
dumneavoastră să nu o mai poată trage. Am și eu destul de lucru.“
Și fără să mai spună ceva, s-a
întors și și-a continuat munca. Martin nu a spus nimic, ci s-a dus să caute un
alt vecin binevoitor.
Slujitorii lui Martin au ocărât între
timp impolitețea și lipsa de amabilitate a lui Robert și și-au exprimat
ostentativ dorința ca și el să rămână blocat în același loc. Când s-a întors
Martin și a auzit cuvintele slujitorilor săi, i-a certat și le-a spus: „Nu așa!
Mie îmi pare rău de Busch. El este un sărman om și, dacă, într-adevăr, i se va
întâmpla vreodată o nenorocire asemănătoare, ne vom face datoria și îl vom
ajuta să iasă din acest loc.“
„Dacă îi dai unui astfel de om
motiv să creadă că te temi de el, răutatea lui nu cunoaște granițe“, a replicat
slujitorul mai în vârstă.
„Așteptați numai un pic“, a spus Grünfeld
zâmbind. „Îl voi face totuși inofensiv până la urmă. Fiți atenți dacă nu voi
reuși.“
Curând s-a întâmplat într-adevăr acest
lucru: căruța lui Robert a rămas blocată în același loc. Martin l-a auzit de pe
un câmpul învecinat cum blestema. Atunci a poruncit să fie aduși boii și
lanțurile, ca să dea o mână de ajutor. Slujitorii săi au dat din cap mirați,
dar au ascultat de stăpânul lor.
În timp ce erau aduși boii, Martin
s-a îndreptat spre locul respectiv, care devenise între timp complet
impracticabil și a strigat vecinului său: „Vecine, ați pățit-o rău! Dar am
trimis oamenii mei să aducă boii. În câteva minute vor fi aici și atunci vă vom
scoate de acolo.“ – „Lăsați-vă boii în grajd!“ a murmurat celălalt morocănos. „N-am
nevoie de ajutorul dumneavoastră!“
„De ce sunteți atât de supărat?“ a
replicat Martin prietenos. „Nu pot să vă las în această situație. Curând se va
întuneca și nu este timp de pierdut. Ziua este o muncă dificilă; noaptea nu mai
merge deloc.“
„Fie ziuă, fie noapte“, a murmurat
Robert, „ce vă interesează? Nu v-am cerut ajutorul! Sau eu v-am ajutat să ieșiți
din noroi când ați fost dumneavoastră aici?“
„Nu m-ați ajutat; dar tocmai de
aceea nu doresc să vă las acolo. Știu cât de mult ne-am străduit atunci pentru
a ieși din noroi. De aceea să nu mai discutăm; nu pot pleca liniștit acasă și să
vă las aici când vine întunericul. Iată, boii vin.“
Și, într-adevăr, slujitorii tocmai
veneau cu animalele. Robert privea supărat, dar nu a mai replicat nimic. După câteva
minute, căruța a fost scoasă din noroi, iar Martin și oamenii săi s-au îndepărtat
fără să aștepte vreun cuvânt de mulțumire.
