- La ce te gândeşti, Veronica? o întrebă tatăl
pe fetiţa lui.
- Învăţătorul de la şcoala duminicală ne-a
dat un bilet pe care e scrisă o întrebare, la care trebuie să răspundem în
scris până duminica viitoare.
- Cum sună întrebarea? a vrut să ştie tatăl.
- Aici e biletul, răspunse Veronica şi îi
oferi tatălui foaia de hârtie.
Tatăl citi:
„Scrieţi
numele celui mai mare păcătos pe care îl cunoaşteţi personal!“
La început, el zâmbi, apoi spuse:
- Veronica, această întrebare este desigur
foarte simplă şi, pe lângă aceasta, ai timp o săptămână întreagă să găseşti răspunsul
corect. Sunt curios ce răspuns vei găsi.
De atunci, Veronica a stat deseori înaintea
biletului ei alb. Medita mereu. Oare să scrie numele celor doi băieţi din clasa
a IV-a care deseori erau obraznici faţă de ea şi care tot timpul o necăjeau?
Sau să scrie pe Monica, pentru că nu a ajutat-o niciodată la desenat? Sau pe
Ileana care nu i-a împrumutat niciodată creioanele colorate? Sau pe omul care
locuia în partea de jos a străzii şi care era întotdeauna beat? Sau pe soţia
neprietenoasă a brutarului?
Oare se cuvenea să-i denumească pe toţi
aceştia „păcătoşi mari“?
Într-o zi, Veronica stătea iarăşi înaintea
biletului ei, când tatăl intră în cameră. El îi promise că o va ajuta imediat
după cină.
- Veronica, la această întrebare, poate te va
ajuta o carte anumită pe care, desigur, o citiţi şi la şcoala duminicală...
- Noul Testament?
- Da. De ce nu cauţi în el?
- La aceasta ar fi trebuit să mă gândesc mai
devreme, spuse Veronica şi imediat îi trecu prin minte că apostolul Pavel a
scris undeva, într-una din epistolele sale despre „cel mai mare păcătos“. Şi-a
adus Testamentul şi, după ce tatăl îi dădu câteva indicaţii, începu să caute
acest loc din Biblie. În sfârşit găsi versetul. Acolo stătea scris:
„O, adevărat şi cu totul vrednic de primit
este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să
mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.“
- Tată, strigă Veronica uşurată, în sfârşit
am găsit răspunsul corect!
Tatăl ceru să-i dea biletul, îl citi şi dădu
din cap.
- Mă tem că răspunsul tău nu e bun. Nu cred
că învăţătorul de la şcoala duminicală va fi mulţumit cu el. El te va întreba
dacă l-ai cunoscut personal pe apostolul Pavel; aşa sună întrebarea, nu-i aşa?
Veronica era total dezamăgită. Nu mai avea
curaj să caute mai departe. Dar tatăl îi veni iarăşi într-ajutor:
- Veronica, nu te gândi aşa de mult la alţii...
Deodată, fetiţa îl privi uluită pe tatăl ei
şi îl întrebă ezitând:
- Să scriu oare numele meu...?
Atunci, tatăl o luă de mână pe fetiţa lui şi
o trase spre el. Apoi o întrebă prietenos:
- Veronica, fetiţa mea, nu ai făcut niciodată
ceva nedrept? Nu ai minţit niciodată? Nu ai înşelat niciodată? Nu ai spus
niciodată vreun cuvânt urât? Nu ai fost niciodată neascultătoare? Nu ai
întristat niciodată pe Mântuitorul?
Veronica se simţea foarte încurcată. Privi în
pământ. Tatăl o trase mai aproape de el. O clipă nu se auzi nimic în cameră.
Apoi, Veronica spuse:
- Scriu numele meu.
Ea luă creionul şi scrise mare şi desluşit:
„Veronica“.
Duminica următoare, copiii au primit iarăşi o
temă de rezolvat. De astă dată, aceasta nu a fost grea pentru Veronica. Ea suna
astfel: „Eşti mântuit?“ Veronica a scris răspunsul imediat; a scris chiar o
propoziţie lungă. Tatăl citi răspunsul:
„Mântuitorul meu a venit în această lume ca
să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, iar eu sunt
mântuită, pentru că El a murit pentru mine pe cruce.“
Tatăl se bucură împreună cu micuţa
Veronica.