Fiți recunoscători!

 

   Doresc să vă spun ce am văzut ieri când mi-am vizitat prietenii. Ei locuiesc la marginea unui cartier cu grădini vechi și frumoase. Merii se apleacă sub greutatea fructelor. Dar nimeni nu le strânge. Pământul este împânzit de fructe. Oamenii spun că fructele sunt viermănoase și le aruncă la gunoi.

   Mai bine cumpără fructe de la supermarket, din acelea învelite într-o folie de plastic. Ciudat!

   Pentru mine și prietenii mei, grădinile cu fructe viermănoase sunt tărâmul unde curge lapte și miere – dar totuși rămân pe gânduri.

   Dumnezeu, Creatorul, face să crească fructele, el dă sămânță și recoltă, soare și ploaie. El dă ziua cu evenimentele ei, noaptea pentru odihnă, el dă vremuri de învățat și timp de joacă. Și Dumnezeu Se bucură dacă Îi mulțumim zilnic și din toată inima pentru toate acestea. Faci acest lucru?

 

...și fiți recunoscători. (Coloseni 3.15)

 

„Salvat” sau „pierdut”?

 

   Un evanghelist i-a rugat odată la o evanghelizare pe ascultători ca fiecare să ia acasă o foaie de hârtie, să-și scrie numele pe ea și dedesubt să noteze ori „salvat”, ori „pierdut”. Poate că unii se vor speria dacă vor putea scrie numai „pierdut”.

   O mamă credincioasă și-a propus să urmeze acest sfat. Când familia se afla la masă, ea a luat hârtie și creioane și le-a explicat ce avea de gând. Mirat, soțul ei și-a ridicat privirea din ziar. Dar când a auzit cuvântul Evanghelie, a citit mai departe.

   - Evanghelistul ne-a rugat, a spus femeia cu inima bătându-i, să scriem numele noastre și dedesubt să notăm ori „salvat”, ori „pierdut” – dar când scriem, să fim sinceri cu noi înșine...

   Tatăl s-a ridicat și și-a făcut de lucru la sobă. Între timp mama a scris sus pe foaia de hârtie:

   Sarah Mitchell: salvată.

   Apoi a dat foaia fiicei sale mai mari, care fusese cu ea la evanghelizare. Fiica a scris sub numele mamei ei:

   Lucy Mitchell: salvată.

   Apoi a fost Harry la rând. Sarah a fost puțin îngrijorată pentru Harry; nu știa sigur dacă el Îl acceptase pe Domnul Isus ca Mântuitor al său personal. Mâinile i-au tremurat când Harry a luat creionul și a scris sigur de el:

   Harry Mitchell: salvat.

   Baby, așa cum era numită de toți cea mai mică din familie, a ajuns să-L cunoască pe Mântuitorul la școala duminicală. Ea mergea de scurt timp la școală, dar a vrut neapărat să-și scrie și ea numele pe foaie. Câteva litere le-a scris prea mari, câteva prea mici. Mulțumită, mama însă a citit:

   Alice Mitchell: salvată.

   Și tatăl?

   Georg Mitchell era un om onorabil și un tată bun. Copiii țineau mult la el. El s-a apropiat de masă spunând:

   - Dați-mi și mie foaia!

   Un timp s-a uitat la ceea ce era scris și a spus zâmbind:

   - Totul este o prostie, dar nu vreau să vă stric jocul. El a scris dedesubt la celelalte nume:

   Georg Mitchell: pier...

   Înainte să mai poată scrie o altă literă, Sarah la prins de mână și a strigat:

   - Georg, nu poți să scrii așa ceva!

   El a încercat să se apere râzând. Dar când toți au început să strige și să-l roage să nu scrie pierdut, conștiința lui s-a trezit și el a simțit în adâncul inimii sale starea lui pierdută. El s-a văzut în lumina lui Dumnezeu. După aceea a căzut pe genunchi lângă soția lui, și-a mărturisit păcatele și L-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitorul și Domnul lui.

   Acum putea și el să scrie: Georg Mitchell: salvat. Ce bucurie a fost în acea seară în familia Mitchell! Toți au fost salvați și toți se aflau pe calea care duce în slavă.

 

Peste cinci ani

 

   Tocmai luasem loc în avionul care urma să zboare spre Chicago și îmi pusesem centura, când un om de afaceri de vârstă mijlocie s-a așezat pe locul liber de lângă mine. În timpul zborului am încercat să aduc în discuție și lucrurile veșnice.

   - O, da, eu consider că religia este un lucru important, mi-a spus acel om. Când eram copil, mergeam în fiecare duminică la școala duminicală.

   - Sunteți un creștin născut din nou, aveți viață din Dumnezeu? l-am întrebat eu.

   A răspuns ezitând:

   - Nu pot să spun, de fapt, nimic. Sunt așa de împovărat profesional, încât nu-mi rămâne timp să cuget la aceste lucruri. Apoi mi-a povestit despre o mare companie, care avea multe filiale în alte țări și al cărei președinte era el.

    - Credeți că lucrurile de afaceri sunt mai importante decât cele divine, veșnice? l-am întrebat eu.

   Puțin jenat și reticent a spus:

   - Știți, lupta vieții este dură. Dar... El și-a dres glasul și a spus: Intenționez să mă pensionez peste cinci ani. Atunci îmi voi pune viața în ordine cu Dumnezeu. Acum pur și simplu nu am timp pentru astfel de lucruri.

   După ce am aterizat, drumurile noastre s-au despărțit. Omul de afaceri vroia să zboare mai departe la Los-Angeles. Nu trecuse nici măcar o oră, când am auzit de o nenorocire îngrozitoare. La start, avionul însoțitorului meu de călătorie luase foc și toți pasagerii au murit.

   Cât de groaznic este să cazi neîmpăcat cu Dumnezeu în mâinile Dumnezeului celui viu! Acest om de afaceri vroia să mai aștepte cinci ani, dar nu i-au mai fost acordate nici măcar cinci ore. Ce atenționare pentru oricine care nu a venit ca păcătos pierdut la Domnul Isus, pentru a primi mântuire, iertare și viață veșnică! Nimeni nu poate dispune de următoarea bătaie de puls. Oricare dintre ele poate fi ultima!

 

Drumul către casă

   Micuțul Paul și-a șters ochii cu mâneca hainei. Nu, în această parte a orașului nu fusese, cu siguranță, niciodată! El s-a rătăcit și acum începea să plouă și curând se va întuneca! Se uita cu ochii mari la circulația intensă de pe strada lată și aproape că nu observa cum îi curgeau lacrimile pe obraji.

   - Ei, micuțule ce s-a întâmplat? De ce plângi? a întrebat o voce joasă lângă el.

   Speriat, Paul s-a uitat în sus. Erau doi polițiști. Paul le-a spus imediat necazul lui. Din fericire, el știa adresa.

   - Nu ești departe de casă, a spus unul dintre polițiști, trebuie doar să mergi până la următorul semafor, după aceea o iei la dreapta peste pod și iarăși la dreapta și ajungi acasă.

   Paul aproape că nu auzise ce i se spusese, așa de tare tremura de frig și îi era teamă. Tocmai vroia să plece, când celălalt polițist i-a spus:

   - Vino, băiatule, merg cu tine! El l-a luat pe băiat de mână și l-a dus până la ușa locuinței. Cât de bucuros a fost Paul când a ajuns acasă!

   Primul polițist i-a explicat micuțului Paul drumul către casă. Dar dacă Paul s-ar fi rătăcit iarăși...? Ce bine că celălalt polițist l-a dus acasă!

   Domnul Isus este Calea și Adevărul și Viața. El îi conduce pe toți ai Săi sus în Casa Tatălui. El nu ne părăsește și noi nu trebuie să căutăm singuri drumul. El ne conduce ținându-ne cu mâna Lui puternică. Dacă ne încredem în Domnul Isus și El este Mântuitorul nostru, ne va duce, cu siguranță, în Casa Tatălui unde vom fi veșnic.

 

 

Să nu ne pierdem curajul!

 

   Câțiva tineri creștini au vestit Evanghelia pe o stradă dintr-un oraș mare. Ei s-au străduit să le spună și altora despre Domnul Isus, care îi iubește și vrea să-i salveze. Totuși niciunul dintre trecători nu s-a oprit și unii au râs de tinerii creștini, atfel încât aceștia au descurajat după un timp. Un domn în vârstă s-a oprit lângă ei și le-a spus: „Să vă gândiți la acest aspect, și anume că Domnul v-a auzit cu siguranță!”

   Câteodată tinerii creștini sunt descurajați când li se pare că nu văd niciun interes la oamenii din jurul lor când depun mărturie despre Domnul Isus și dragostea Lui. Se poate întâmpla ca unii oameni să rupă reticenți pliantele evanghelistice. Dar Domnul Isus vede tot ce se face pentru El și El te va răsplăti, chiar dacă crezi că nu vezi niciun succes. Promisiunea Lui rămâne: „Cuvântul Meu ... nu se întoarce la Mine fără rod” (Isaia 55.11). Nu uita acest lucru!