Furtul

   O ţărancă a povestit odată din tinereţea ei, că ea, pe când era fată, a fost o mare iubitoare de flori şi totdeauna avea în grădină un strat de flori bine îngrijit. Odată i-a atras atenţia o tufă de rozmarin, pe care o avea în grădină un ţăran vecin bogat. O tufă de rozmarin, care miroase aşa de deosebit – aşa ceva îşi dorea de mult inima ei. Într-o zi, când a trecut din nou pe lângă grădină, cu sapa pe umăr, şi nu a văzut pe nimeni în jur, s-a dus repede, a scos tufa cu rădăcini din pământ şi a dus-o repede acasă. Dar cum se grăbea spre stratul ei de flori, ca s-o planteze acolo, la poarta grădinii stătea, asemenea heruvimului la poarta Paradisului, mama ei şi a întrebat-o privind-o serios: „De unde ai tufa de rozmarin?” S-a roşit până după urechi, s-a uitat derutată spre pământ şi a bâlbâit: „Mi-a dăruit-o cineva.” - „Dăruit?” a spus mama cu voce aspră, „nu mă minţi? Spune-mi: de unde ai luat-o?” Acum nu mai era niciun mijloc de a ieşi din încurcătură, şi cu vocea stinsă a zis: „De dincolo, din grădina lui Lindenbauer.” - „S-o duci imediat înapoi de unde ai luat-o”, i-a poruncit mama cu glas sever. „Ah, mamă, dacă mă vede cineva, trebuie să mă ruşinez până în moarte”, s-a plâns fiica, „în seara aceasta o voi duce acolo, când se va întuneca.” - „Nu, acum, imediat, la lumina zilei”, a spus mama, „dacă nu te-ai ruşinat înaintea Dumnezeului atotvăzător să furi, să nu te ruşinezi înaintea Lui nici să repari greşeala.” Astfel, într-un sfert de oră tufa a fost iarăşi la locul ei. „Acesta a fost primul şi singurul meu furt”, obişnuia femeia să spună şi toţi o credeau.

Habacuc

   - Îl cunoști pe Habacuc? îl întreabă tata pe fiul său Lucian.

   - Habacuc? Lucian se gândește. Nu, n-am auzit niciodată de el.

   - El apare în Biblie și este considerat unul dintre profeții mici, explică tatăl.

   - A fost așa de mic ca un pitic?

   - O, nu, băiatul meu! Profeții mici sunt numiți așa, pentru că au scris cărți biblice mici și scurte.

   - A, asta era! Dar tati, ce este un profet?

   - Profeții sunt bărbați care au trăit cu Dumnezeu. Ei se rugau regulat și se încredeau în El și în timpuri grele. Și Dumnezeu a permis ca ei să știe anumite lucruri pe care intenționa El să facă. Ei transmiteau apoi poporului mesajele lui Dumnezeu și le scriau. Un astfel de profet a fost Habacuc. În a patra carte, numărând de la coadă la cap, a Vechiului Testament găsim ce a auzit el de la Dumnezeu și ce a transmis.

   Habacuc, profetul, a vorbit ore în şir, chiar multe zile și luni, cu Dumnezeu. Se ruga  mereu și Îi ducea înaintea Lui îngrijorările sale. A fost bine așa! Dar totuși, nu s-a făcut totul cum și-a dorit Habacuc. Unele lucruri rele au rămas neschimbate. Și de aceea L-a întrebat pe Dumnezeu: „Până când voi striga către Tine, Doamne? Pentru ce...?”

   Nu întrebăm și noi uneori pentru ce Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea așa cum ne-am gândit noi? Avem voie să întrebăm, dar trebuie să știm că Dumnezeu Se gândește întotdeauna la binele nostru. Biblia spune: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre.” Aceasta înseamnă că Dumnezeu știe mult mai bine decât noi ce este bine și folositor pentru noi. Și de aceea face uneori altfel decât ne dorim noi.

   „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul.” Habacuc 1.13

   - Ciudat, tată, spune Lucian, versetul de aici nu poate fi corect. Profetul Habacuc a spus ceva greșit lui Dumnezeu.

   - De ce, băiatul meu?

   - Tată, Dumnezeu poate vedea totul, și răul. Când mă cert sau sunt neascultător, El vede, nu-i așa?

   - Ai dreptate, Lucian. Și totuși, cuvintele lui Habacuc nu sunt greșite. Ar trebui să completăm propoziția pentru a explica: „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul fără să-l judeci și să-l pedepsești.”

   - Așa... Acum Lucian a înțeles.

   - Da, băiatul meu, pentru tot răul nostru pe care Dumnezeu nu-l poate trece cu vederea L-a pedepsit pe Fiul Său, Domnul Isus. Cine crede în El nu trebuie să mai poarte pedeapsa pentru rău, pentru că Domnul Isus a fost pedepsit pentru el.

   „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor!” Habacuc 2.2

   Lucian a ascultat cu atenție.

   - Asta nu se poate, spune el, pe tablă se poate scrie numai cu cretă. Şi apoi o ştergi.

   - Aşa este, băiatul meu, dar tocmai pentru că mesajul lui Dumnezeu nu trebuia să se şteargă, Dumnezeu i-a poruncit lui Habacuc să zgârie totul cu un cuţit ascuţit sau cu un vârf de piatră pe table. Zgârieturile în tablă nu puteau fi şterse cu apă şi burete. Ele au rămas. În fiecare zi se putea citi cuvântul dat de Dumnezeu.

   Mesajul lui Dumnezeu îl găsim astăzi în Biblie. Conţinutul ei este aşa de important, încât trebuie să-l citim tot mereu. Sunt urmări grave dacă îl desconsiderăm. De aceea citim zilnic în Biblie.

   „Eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” Habacuc 3.18

   - Habacuc pare să fi fost un om vesel, spune Lucian.

   - De ce? întreabă tata.

   - Pentru că cine se bucură este vesel. Nu-i aşa?

   - Aşa este, băiatul meu! Poate spunem mai exact: Habacuc a fost un om fericit. El s-a bucurat şi a cântat.

   - De ce oare? a vrut să ştie Lucian.

   - Băiatul meu, de fapt el o ducea greu. Poporul nu a ascultat mesajul pe care Dumnezeu i l-a transmis. Şi Habacuc era singur. Totuşi s-a bucurat, pentru că în toate greutăţile se putea baza pe Dumnezeul său. Habacuc se ţinea în orice situaţie strâns de Dumnezeu.

   Ascultând această explicaţie, Lucian şi-a amintit de şcoală. Nu stătea adeseori acolo şi el singur? Da! Şi totuşi era bucuros să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-L urmeze pe Domnul Isus.

Biblia ascunsă

   Înainte cu mulţi ani era interzis în unele ţări să ai o Biblie. Dacă se găsea într-o casă o Biblie, proprietarii trebuiau să ştie că ajungeau la închisoare sau chiar la moarte.

   Într-una din văile Tirolului trăiau în acel timp un bărbat credincios hotărât, pe nume Peter Hollmann, şi cele două fiice ale sale, Anna şi Else. Când iarăşi a ajuns vestea la ei că soldaţii s-ar afla pe drum pentru a descoperi pe creştinii care aveau în posesie o Biblie, primul lor gând a fost la Biblia lor iubită. Ei au scuns-o, bine împachetată, sub o piatră mare a sobei. Curând soldaţii au ajuns la proprietatea liniştită. Pentru că nici tatăl şi nici fiicele nu au vrut să dezvăluie unde este ascunsă Biblia, toţi trei au trebuit să pecetluiască credinţa lor cu moartea. Dar Dumnezeu a vegheat asupra Bibliei ascunse, pentru că trebuia să aducă mult rod pentru veşnicie.

   Mai mult de treizeci de ani, casa a rămas părăsită, până când s-a mutat acolo o familie. Biblia s-a găsit în timpul lucrărilor de reparaţie. Domnul Adolf, noul proprietar, a vrut să o ardă imediat, „pentru că această învăţătură străină ne va aduce numai greutăţi”, a spus el. Dar soţia lui l-a rugat să citească câte ceva din Biblie. O vecină bătrână îi spusese mai înainte că familia Hollmann, proprietarii de odinioară ai casei, fuseseră oameni foarte prietenoşi şi amabili. „Aşa că nici cartea lor nu poate fi rea”, a spus doamna Adolf.

   Când soţul ei a deschis Biblia, a căzut din ea o foaie de hârtie scrisă mărunt. Pe aceasta se putea citi:

   „Am auzit că aceia care caută să ne ia viaţa au sosit iarăşi în valea noastră. Ei caută să ne ia Biblia. Vrem să încercăm să ascundem de ei această carte preţioasă. Poate va ajunge cândva în mâinile acelora care se vor întreba: Dau cuvintele acestei cărţi puterea de a te ţine de ele până la moarte? Răspund: Niciodată nu mi s-au părut mai adevărate ca acum, când trebuie să plătim cu moartea credinţa noatră în Cuvântul lui Dumnezeu!

   Cititorule al acestor rânduri, te rugăm fierbinte, citeşte această carte cu inima sinceră şi fără prejudecăţi! Crede că eşti înaintea lui Dumnezeu un păcătos pierdut  şi acceptă mântuirea pe care Dumnezeu ţi-o oferă în această carte! Atunci vei putea spune şi tu cu mulţumire în ultimul ceas al vieţii: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept” (2 Timotei 4).

   În aşteptarea plecării lor binecuvântate la Domnul:

                        Peter, Anne şi Else Hollmann”

   Toţi au fost foarte atinşi când au auzit aceste cuvinte. „Niciodată nu voi arde această carte, care are o astfel de putere – în viaţă ca şi în moarte!” a spus tatăl.

   În fiecare seară, bărbatul şi femeia citeau în Biblie. În curând au recunoscut calea mântuirii şi au crezut în lucrarea de mântuire, săvârşită de Domnul Isus la Golgota.

   „O, dragă soţie, ce simplu este totul!” a spus domnul Adolf într-o seară, „Domnul Isus a ispăşit păcatele noastre, le-a spălat cu sângele Său. Ce minunată este dragostea Sa!”

   La început, familia Adolf a vrut să păstreze pentru ei marea fericire. Dar curând nu le-a mai fost teamă şi au dorit să împărtăşească mântuirea cu alţii. Ei le-au spus mai întâi copiilor lor despre Mântuitorul păcătoşilor. Apoi au invitat pe cunocuţi şi vecini pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţimea ascultătorilor a devenit tot mai mare. Nu trecuse nici măcar un an, şi mulţi L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal.

RUT LA SECERAT

Timp de câteva zile, nu mai venise în Betleem nicio veste despre bătălia cu filistenii. Cei trei fii mai mari ai lui Isai plecaseră la armată împreună cu ceilalţi tineri din oraş. Era timpul secerişului. Bătrânii şi băieţii de vârsta lui David, care erau prea tineri pentru luptă, secerau grâul, în timp ce mama lui, împreună cu celelalte femei, culegeau spicele rămase pe jos.

La amiază s-au oprit, iar David şi mama lui s-au aşezat să mănânce la umbra unui măslin foarte bătrân.

- Ori de câte ori vin la holda aceasta, Davide, a început ea, ca să culeg spice, nu mă pot opri să nu mă gândesc la străbunica ta, Rut. Odinioară, şi ea a venit să culeagă spice chiar în acest loc şi poate că la amiază şi ea a stat la umbra acestui pom, mâncându-şi prânzul, aşa cum facem noi acum. Cum a ajuns ea aici şi cum s-a căsătorit cu străbunicul tău, Boaz, care stăpânea acest pământ, este o poveste minunată, pe care am să ţi-o povestesc înainte de a merge din nou la lucru.

Rut nu era din ţara aceasta. Era o străină din Moab, o ţară aşezată departe, peste marele lac sărat, dar a venit aici cu soacra sa, Naomi. Naomi şi soţul ei trăiseră în Betleem, dar într-un an recolta a fost foarte slabă, aşa că nu au putut aduna decât foarte puţin grâu pentru hrană. Atunci au auzit că în ţara Moabului se găseşte hrană din belşug, de aceea au plecat acolo, împreună cu cei doi fii ai lor, care erau tineri. Nu peste mult timp, cei doi tineri s-au căsătorit cu două fete moabite, dintre care una era Rut. La început totul a mers bine. Dar curând bărbatul Naomei a murit şi după el au murit şi cei doi fii, astfel că Naomi a rămas văduvă, fără copii sau nepoţi.

A simţit că trebuie să se întoarcă în oraşul în care se născuse şi se căsătorise şi a spus nurorilor hotărârea sa. Nu le-a cerut să vină cu ea. Avea de gând să plece singură, crezând că cel mai bun lucru pentru nurorile tinere era să se întoarcă la părinţii lor şi să caute să se mărite din nou. Una dintre ele a ascultat de sfatul soacrei, dar Rut, care a început să o iubească pe Naomi, nu s-a învoit s-o părăsească. „Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeu meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea!”

Au plecat deci împreună din Moab şi, după un drum de câteva zile pe jos, Naomi cu Rut au ajuns la Betleem. Vestea că Naomi s-a întors, s-a răspândit repede prin tot oraşul, dar prietenii cu greu au putut să o recunoască. Îmbătrânise. Necazurile prin care a trebuit să treacă îi albiseră complet părul şi îi brăzdaseră adânc faţa.

Au sosit chiar în timpul acela al anului, pe când se tăia orzul. Naomi şi bărbatul ei fuseseră bogaţi atunci când plecaseră. Dar acum Naomi se întoarse săracă. Trebuia să facă ceva, pentru ca să aibă cu ce se hrăni. De aceea, într-o dimineaţă, Rut a spus Naomei că va merge să culeagă spice pe urma celor ce seceră. Ea a venit chiar pe acest ogor, pe care am cules şi eu spice în dimineaţa aceasta. Din întâmplare, fără ca Rut să ştie, ogorul acesta aparţinea unui ţăran, numit Boaz. El era foarte bogat şi era rudă îndepărtată cu bărbatul Naomei.

În dimineaţa aceea, în timpul lucrului, a venit şi Boaz, ca să supravegheze pe lucrătorii ce secerau şi pe femeile lor, care culegeau spice. A observat-o îndată pe femeia străină şi a întrebat pe un servitor cine este. Acesta i-a spus că era Rut, străina care venise cu Naomi din Moab şi că îi ceruse voie să culeagă spice. Boaz nu era numai bogat, ci şi foarte bun. De aceea s-a dus la Rut şi i-a spus să nu meargă să culeagă spice din alt ogor, ci să rămână cu femeile slujitorilor săi şi să mănânce împreună cu ele. Îmi place să cred că ea a venit şi şi-a mâncat pâinea la amiază chiar aici unde stăm noi acum. Înainte de plecare, Boaz i-a spus că a auzit de purtarea ei frumoasă faţă de Naomi şi de felul cum şi-a părăsit ţara, ca să-şi urmeze soacra bătrână între străini. În acelaşi timp le-a spus secerătorilor să lase ceva mai multe spice în urma lor, pentru ca ea să aibă ce culege.

Când a venit seara, ea s-a întors la soacra sa cu un snop mare de spice, pe care le adunase, povestea ea, pe ogorul unui om, numit Boaz, care s-a purtat foarte binevoitor cu ea. Atunci Naomi i-a spus ceea ce Rut nu ştia până în clipa aceea, că Boaz era rudă cu ea şi că nu din întâmplare, ci mâna lui Dumnezeu fusese aceea care i-a condus paşii spre ogorul lui.

În tot timpul secerişului, Rut a venit pe acest ogor şi în fiecare seară se întorcea cu un snop mare de spice la Naomi, aşa încât îşi adunaseră destul orz pentru hrană.

Când ultimul spic a fost tăiat şi ultimul snop legat, a venit timpul de treierat şi de vânturat. Naomi a sfătuit-o pe Rut să meargă spre seară la vânturat. Boaz era şi el la arie şi a văzut-o. A chemat-o la el şi i-a umplut mantaua de orz, aşa încât s-a întors la soacra sa cu o cantitate şi mai mare, decât aceea pe care o adunase în timpul secerişului.

Povestea este aproape terminată, David, şi cred că i-ai aflat deja sfârșitul. Aproape de la prima vedere, Boaz a îndrăgit-o pe Rut şi, spre bucuria nu numai a Naomei, dar şi a tuturor prietenilor ei din oraş, nu peste mult timp Boaz a luat-o de soţie. După un an li s-a născut un copilaş, un băiat pe care l-au numit Obed, iar acest Obed este bunicul tău.