joi

„Cine este credincios în cele mai mici lucruri...”


   Ce înseamnă aceste cuvinte?
   Ce sunt aceste lucruri mici?

   Doi băieți se jucau în camera lor. La ora cinei, tatăl a intrat în camera lor și i-a încredințat celui mai mare dintre cei doi băieți o muncă importantă, care trebuia realizată la acea oră în oraș. Băiatul a ascultat și a pornit la drum.
   Și băiatul mai mic? Și el a vrut să meargă în oraș. Dar tatăl i-a interzis și i-a spus să facă ordine în camera lor în absența fratelui său și apoi să vină la mâncare. Peste tot erau împrăștiate jucării, cărți cu imagini și piese lego. Ușile de la dulapuri erau deschise larg, iar pe masă băieții își întinseră ustensilele de pictat.
   Ah, tată, aș dori mai bine să merg în oraș. Nu este mai bine dacă merg cu el?
   Tatăl însă i-a spus încă o dată să rămână acolo și să facă ordine în cameră. Bosumflat și foarte încet, micuțul s-a pus pe treabă. De ce nu avea voie el să meargă în oraș? El ar fi rezolvat acea treabă dificilă tot așa de conștiincios și de punctual ca fratele lui mai mare. Dar el trebuia să facă ordine ... doar să facă ordine!

   Dragul meu prieten, ți s-a întâmplat și ție ceva asemănător? Nu ai primit uneori o muncă mică, neînsemnată, neimportantă în ochii tăi, în timp ce altora li se dădeau treburi mai mari? Dar gândește-te că în ochii Domnului Isus este neimportant dacă munca respectivă este una mare, importantă sau una mică, neînsemnată. În ochii Domnului este important ca să faci treaba, treburile, care ți se dau cu bunăvoință, conștiincios, credincios. Cum vrei să faci lucruri mari, dacă nu ai exersat înainte în cele mici și nu ai fost găsit credincios în cele mici?
   Exersează să fii credincios în cele mai mici lucruri și în privința inimii tale, a conștiinței tale. Veghează asupra gândurilor tale! Cât de mult ne place nouă oamenilor să facem diferențe între așa-numitele greșeli mari și mici și nu ne gândim că Dumnezeu nu face această diferențiere.
   Fii credincios în cele mai mici lucruri! Ce atenționare serioasă pentru noi este comportamentul lui Iuda! El era responsabil de bani, avea doar această mică lucrare, să administreze puținii bani care se strângeau. Și ce sfârșit a avut!
   Întotdeauna, rugăciunea noastră să fie: Doamne Isuse, fă-mă credincios și ascultător și în toate lucrurile mici.

miercuri

O meserie și pentru copii


   - Mama, mama, acum știu ce mă voi face când voi fi mare!
   Radiind de bucurie, Jana se întorcea acasă de la ora de copii și abia putea să mai aștepte să spună noutățile. Și-a agățat în grabă jacheta și a alergat în bucătărie.
   - Mama, unde ești? a strigat ea. Dar nimeni n-a răspuns. Jana a alergat mai departe în camera de zi unde a găsit-o pe mama ei.
   - Mama, doamna Maia ne-a povestit și astăzi așa de frumos. Și acum știu ce mă voi face când voi fi mare!
   - Ce anume? a întrebat-o mama. Despre ce meserie ai învățat la ora de copii? Jana a privit-o pe mama cu ochi luminoși și i-a destăinuit:
   - Voi deveni misionară. Doamna Maia ne-a vorbit atât de captivant despre misionarii din alte țări care istorisesc acolo despre Domnul Isus și mulți oameni vin la credință.
   Mama Janei a ascultat-o cu atenție.
   - Da, și am auzit cât de bine poți să-i ajuți pe oamenii din alte țări și cât de mult se ostenesc misionarii. Trebuie să fie frumos să ajuți acolo.
   - Da, este într-adevăr o muncă frumoasă, a răspuns mama.
   Jana voia să povestească încă multe, dar a sunat telefonul. Jana a fost dezamăgită. Totdeauna trebuie să deranjeze cineva, s-a gândit supărată. A ieșit încet din camera de zi. Când a trecut prin hol, l-a auzit strigând pe frățiorul ei Ionică. El se trezise din somnul de amiază și voia să se ridice din pătuț. Dar Jana era așa de supărată, încât a mers în bucătărie și a închis cu zgomot ușa după ea. Nerăbdătoare s-a așezat la masă și și-a sprijinit capul pe brațe. După aceea s-a ridicat de pe scaun și a ascultat. Mama vorbea încă la telefon.
   Atunci Jana s-a ridicat în sfârșit și a mers în camera de copii. A ascultat la ușă.
   - Mama, mama! Vreau să mă ridic din pătuț! striga frățiorul tot mai tare.
   Jana a deschis încet ușa. Omulețul stătea în picioare în pătuțul lui și și-a întins mâinile spre sora lui.
   - Jana! Jana! a spus Ionică bucuros.
   Jana l-a luat în brațe și l-a dus la baie. Când Ionică a fost îmbrăcat, amândoi au revenit mână în mână în camera de copii.
   - Vrei să ne jucăm ceva sau dorești să citești o carte? l-a întrebat Jana pe frățiorul ei.
   - Să vină mama, a spus Ionică.
   - Mama telefonează, i-a explicat Jana, dar va veni desigur imediat. Adu-mi cartea ta nouă cu poze!
   Ionică a fost de acord și la scurt timp ședeau amândoi pe podea, iar Jana îi povestea lui Ionică o poveste.
   Ei au fost atât de preocupați, încât nu au observat când ușa s-a deschis încet. Mama s-a uitat în cameră și a zâmbit.
   - Mama! Ionică a observat-o primul. Jana îmi citește! a spus el. Ionică s-a ridicat și a alergat în brațele mamei.
   - Ce frumos că ați stat așa de liniștiți, i-a lăudat mama. N-am putut încheia mai repede convorbirea. Dar acum haideți să mâncăm prăjitură.
   Cei doi nu s-au lăsat de două ori rugați și au alergat în bucătărie.
   Seara, mama a șezut pe marginea patului Janei.
   - Tu nu ai putut să-mi povestești astăzi la amiază până la capăt ce ai auzit la ora de copii, a început mama.
   - La început am fost puțin supărată, a recunoscut sincer Jana.
   Mama a privit-o zâmbind:
   - Dar după aceea ai trecut cu bine prima probă ca misionară.
   Jana nu a înțeles foarte bine cuvintele mamei și s-a uitat mirată la ea.
   - Tu te-ai ocupat de Ionică! Astfel m-ai ajutat ca să pot telefona în liniște, iar lui Ionică i-ai arătat cât de mult îl îndrăgești și cât de mult dorești să-l ajuți. Acestea sunt primele lucrări ale unui misionar, să dăruiești oamenilor dragoste, ca ei să dorească să audă ce vrem să le spunem despre Domnul Isus.
   - Dar m-am gândit, Jana s-a ridicat în șezut, că doar în țări străine poți lucra ca misionar!
Mama i-a trecut afectuos mâna peste obraz:
   - Nu, tu poți chiar aici și în fiecare zi să fii o mică misionară. Poate mai târziu vei merge chiar și în țări străine. Dar poți deja de acum să exersezi pentru atunci.

marți

Ultimul erou al Titanicului


   „Uite ce roșu arată cerul la asfințit!” a strigat încântată Nana Harper. Tatăl ei s-a aplecat spre ea. „Da, mâine va fi o zi frumoasă!” Nana, care avea șase ani, l-a prins de mână pe el și pe verișoara ei mai mare, Jessie Leitch, care călătorea cu familia Harper pentru a o îngriji pe Nana, și împreună s-au plimbat pe puntea vaporului impunător. Era seara zilei de 14 aprilie 1912.
   După aceea urma timpul de somn pentru micuța Nana. Jessie s-a dus împreună cu Nana în frumoasa cabină de la clasa a doua, unde locuiau împreună. Și John Harper s-a retras curând pentru a citi ceva în cabina lui înainte de a merge la culcare.
   Miezul nopții tocmai trecuse, când Jessie și Nana s-au trezit din somn. Se auzeau strigăte puternice pe holul cabinelor. Acum cineva bătea la ușa cabinei lor. „Jessie, Nana, sculați-vă!” au auzit ele glasul domnului Harper. „Vaporul s-a lovit de un ghețar!”
   Jessie s-a îmbrăcat repede și a învelit-o pe Nana pe jumătate adormită într-o pătură și a părăsit cu ea cabina. John Harper le-a ajutat să-și pună vestele de salvare.
   „În bărci! Femeile și copiii mai întâi”, a răsunat un glas. Domnul Harper a luat-o pe Nana în brațe și a urcat cu ea pe puntea superioară.
   Jessie îl urma pe jumătate amețită. „Numai femeile și copiii! Femeile și copiii mai întâi”, repetau întruna marinarii. Membrii de familie se despărțeau plângând unii de alții. Se auzeau suspine, plânsete, discuții încurajatoare.
   „Repede, Jessie”, a îndemnat-o domnul Harper. „Urcă în barca de salvare!” El i-a întins-o jos pe Nana. „Să nu vă fie frică! Eu voi veni mai târziu.”
   Barca de salvare a fost coborâtă în apă și s-a îndepărtat repede de vapor. Nu era nici măcar ocupată în întregime, pentru că salvarea pasagerilor înainta foarte lent. Iar unii pasageri se simțeau pe moment mai în siguranță pe Titanicul declarat că nu se poate scufunda decât pe bărcile care se clătinau.
   John Harper s-a uitat după ele, apoi s-a îndreptat spre alți pasageri și i-a ajutat să urce în bărcile de salvare. „Sunteți mântuit?”, l-a întrebat pe un bărbat care tocmai voia să treacă în grabă pe lângă el. „Aveți pace cu Dumnezeu?” Celălalt a încercat să se elibereze din strânsoarea lui și s-a uitat mânios la el. „Luați-o”, a spus John și i-a dat vesta lui de salvare. „Vă este mai necesară decât mie.”
   Tot mereu glasul lui răsuna peste punte: „Sunteți mântuit?”, adresându-se fiecărui pasager pe care îl ajuta. „Credeți în Mântuitorul Isus Hristos? Încă nu este prea târziu! Mărturisiți-i Lui păcatele dumnevoastră și atunci veți fi salvat pentru veșnicie.” Marinarii știau ceea ce pasagerii nu trebuiau să afle: Titanicul se va scufunda! Și nu existau suficiente bărci de salvare și veste pentru toți, pentru că nimeni nu a considerat posibilă o asemenea catastrofă. Dacă nu va apărea ajutor la timp de la alte vapoare, mulți dintre ei se vor îneca – sute de oameni! De aceea l-au lăsat în pace pe John Harper și se mirau de el.

   Cine a fost acest bărbat neobișnuit, care în fața morții și-a dăruit vesta de salvare și ca o stâncă în furtună i-a încurajat pe oameni și le-a arătat în ultimul moment și în dificultatea cea mai mare calea spre salvarea veșnică?

   John Harper s-a născut în 1872 în Scoția. Părinții lui credeau în Domnul Isus și John a auzit acasă multe despre Biblie. La vârsta de 14 ani L-a primit pe Isus ca Mântuitor și Domn al său. Patru ani mai târziu, Harper a înțeles foarte bine ce făcuse Dumnezeu pentru el. El a înțeles că toți oamenii, indiferent că ei se străduiau să trăiască nobil și corect sau că păcătuiau conștient, nu puteau ajunge la Dumnezeu. Numai prin har puteau obține salvare. Lucrarea Domnului Isus Hristos era singura cale spre Dumnezeu!
   Acest mesaj l-a umplut așa de mult pe John Harper, încât din acea zi nu a încetat niciodată să spună despre Isus. Aceasta se întâmpla în 1890. Fratele său își amintea: „Am fost invitat odată să predic în biserica unde slujea John. În timp ce eu vorbeam, John s-a retras într-o cameră alăturată. După ce predica s-a terminat, l-am găsit pe fratele meu acolo încă pe genunchi în rugăciune către Domnul său. Împreună am mers apoi prin încăperea care se golise între timp. John se oprea la fiecare rând și se ruga pentru fiecare dintre cei care veneau la slujbe. Așa își petrecea o mare parte a nopții.”

   În anul 1912, John Harper a fost invitat să predice în Chicago și să vorbească despre Isus Hristos. El nu a ezitat să ia asupra lui oboseala lungii călătorii, în care l-a însoțit și fiica lui Nana.
   John Harper a știut, cu siguranță, în acea noapte că nenumărați pasageri merg spre moartea sigură în oceanul înghețat. Neobosit i-a ajutat pe călătorii înfrigurați și temători să urce în bărcile de salvare.
   „Sunteți mântuit?”, întreba Harper mereu. „Mărturisiți astăzi păcatele dumneavoastră și credeți în Mântuitorul Isus Hristos!” Glasul puternic al lui Harper se auzea mereu.

   Titanic stătea liniștit și bine iluminat pe apă. Rachetele de alarmă care urcau în aer arătau ca un foc de artificii festiv. Era o noapte liniștită, cu cer înstelat. Prora vaporului considerat de nescufundat s-a umplut foarte încet cu apă și s-a cufundat mai adânc. Bărcile de salvare se îndepărtau rapid de la locul nenorocirii. Călătorii descurajați urcau în pupa vaporului care s-a înălțat pentru câteva minute deasupra apei. După aceea Titanicul s-a rupt în două. Prora a fost trasă în adânc, în timp ce pupa s-a ridicat aproape vertical și apoi s-a prăbușit în valurile negre. John Harper a căzut de pe punte în apa înghețată. Era înconjurat de oameni care țipau. Un bărbat de lângă el s-a agățat de o scândură. „Sunteți mântuit?”, l-a întrebat Harper. „Nu.” – „Credeți în Domnul Isus Hristos!” După aceea cei doi au fost îndepărtați unul de celălalt. Când bărbatul a ajuns încă o dată în apropierea lui, Harper a repetat întrebarea: „Sunteți mântuit?” – „Nu!” – „Credeți în Domnul Isus Hristos, și veți fi mântuit!”, a strigat Harper cu ultima putere înainte de a se scufunda.

   Acel bărbat, căruia John Harper i-a vorbit ultima oară, a fost salvat din apa înghețată. El a povestit ulterior: „Nu am putut să uit ce mi-a spus Harper și așa am ajuns la credința salvatoare în Isus Hristos.”

luni

Oamenii cu cartea...?


   În urmă cu ani de zile, misionarul Robert Morri a călătorit în Asia Mică, pentru a vizita câțiva creștini care locuiau acolo foarte singuratici. A întâmpinat greutăți ca să-i găsească, căci nimeni de acolo nu i-a putut arăta drumul. Într-un sfârșit a întâlnit un om bătrân cunoscător al locurilor acelea și l-a întrebat dacă în acea regiune locuiau și creștini.
   - Creștini? Bătrânul a dat din cap. Ce fel de oameni sunt aceștia? Eu nu am auzit niciodată despre ei.
   - Creștinii sunt oameni care cred în Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, care a murit ca Mântuitor pentru ei și pe care ei Îl urmează făcând tot ceea ce El a spus.
   Omul a fost surprins. După câteva momente de gândire, a spus:
   - Cred că vă referiți la oamenii cu cartea...
   Acum se mira misionarul.
   - Oamenii cu cartea...? Cine sunt aceștia?
   - Aceștia sunt oameni, a explicat cel întrebat, care își ghidează toată viața lor după o carte groasă. Ei spun că ea este sfântă și de aceea fac tot ceea ce este scris în carte. De aceea ei sunt numiți în toată regiunea: oamenii cu cartea.
   - Este numită cartea groasă Biblia? a întrebat misionarul.
   - Nu știu, a fost răspunsul, în orice caz – oamenii locuiesc acolo, peste deal.
   Misionarul i-a mulțumit și s-a grăbit în direcția arătată. Curând a ajuns la un micuț sat cu câteva case simple. A bătut la prima ușă. Un bărbat înalt, amabil i-a deschis și l-a poftit să intre. Cât de mirat a fost Morris, când a găsit adunată o mulțime de bărbați, femei și copii în jurul unei mese mari, pe care se afla o Biblie!
   Misionarul a aflat acum de la acești oameni că ei aveau această Biblie de mai mulți ani și citeau zilnic în ea. Fără ca cineva de afară să-i fi vizitat sau să-i fi învățat, ei au înțeles prin citirea Bibliei calea spre mântuirea lor veșnică, ei s-au pocăit și au găsit pace.
   Când au aflat că și vizitatorul lor avea aceeași credință prețioasă ca ei, bucuria lor a fost fără margini.

   Oamenii cu cartea – ce titlu! s-a gândit Morris. Cum stau lucrurile în Europa, unde aproape în fiecare casă se găsește o Biblie, dar doar puțini oameni se interesează de conținutul ei sau chiar pun în practică ceea ce citesc? Numele ei este cunoscut de generații, dar ce înseamnă ea pentru fiecare în parte? Nu o consideră foarte mulți oameni ca fiind învechită, demodată, depășită și plină de contradicții?

   Ce reprezintă pentru tine Cuvântul lui Dumnezeu?