luni

De dragul lui Charley

 

Am auzit odată povestea unicului fiu al unui comerciant bogat care s-a înrolat ca soldat în Războiul Civil American. Fiul a fost rănit într-o bătălie și a fost trimis la spital. Acolo a întâlnit un tânăr soldat, oarecum neînfrânat, de care se simțea atras. Acest soldat a fost lăsat acasă; avea doar câțiva cenți în buzunar. El locuia în Chicago. Înainte de a pleca, fiul comerciantului i-a dat un bilețel pentru tatăl său, prin al cărui oraș va trece în drumul său spre casă.

Într-o zi, pe când comerciantul stătea foarte ocupat cu dosarele sale, un soldat zdrențăros a venit la biroul său și i-a prezentat o bucată de hârtie murdară și mototolită. Soldații cerșetori în călătorii nu erau ceva neobișnuit în acea vreme, iar comerciantul a refuzat la început să se uite măcar la hârtia care i-a fost prezentată. El a spus: „Nu pot să am grijă de tine. Sunt foarte ocupat și toată această cerșetorie mă calcă pe nervi.” - „Acest bilet este de la Charley”, a spus soldatul.

Atunci, comerciantul a luat biletul, l-a deschis și a citit: „Dragă tată - acest om este fără bani și ar dori să se alăture familiei și prietenilor săi în Chicago. A fost foarte amabil cu mine în spital. Ajută-l, de dragul lui Charley.” Tremurând, s-a ridicat de pe scaun și i-a strâns mâna soldatului cu căldură. Dintr-o dată a avut destul timp. L-a dus acasă și l-a așezat la o masă generoasă. I-a dat unul dintre cele mai bune paturi din casă pentru noapte și l-a îmbrăcat cu haine noi în dimineața următoare. Apoi i-a cumpărat un bilet de avion spre Chicago și i-a pus în mână câteva bancnote de un dolar în semn de rămas bun.

De ce a făcut toate acestea? De dragul lui Charley. Soldatul nu avea dreptul la bunătatea lui. Comerciantul nu s-a gândit nici la meritele soldatului, ci la Charley. Poate că soldatul era nedemn de bunătatea lui, dar se gândea la Charley; pe Charley îl avea înaintea ochilor.

De aceea îl mântuiește Dumnezeu pe păcătos: de dragul lui Isus. Noi nu suntem acceptați pentru că avem ceva bun în noi înșine, ci Dumnezeu ne-a făcut plăcuți (ne-a pus într-o poziție de har și favoare) în Preaiubitul Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăția harului Său (Efeseni 1.6,7).

 

Inima noastră

 

Inima noastră este situată în partea anterioară inferioară a toracelui și este aproximativ la fel de mare cât pumnul strâns al persoanei respective. Ea alimentează toate celulele corpului cu oxigen pompând regulat sânge în circuitul organismului. Inima noastră bate de circa 100.000 ori pe zi. Cu siguranță, ai observat că atunci când faci un efort, de exemplu la gimnastică sau la sărit, inima ta bate foarte repede; trebuie să lucreze mai mult. Aceasta înseamnă că trebuie să pompeze la distanțe mult mai scurte decât normal sânge bogat în oxigen în corpul nostru. Indiferent că ședem, umblăm, stăm sau chiar dormim, inima bate mai departe. Nu este aceasta o minune?

Și în Biblie scrie mult despre inimă. Acolo însă nu se referă la inimă ca organ, ci ca loc al deciziilor noastre și al voinței noastre. În inimă se află originea a tot ce facem și nu facem. De aceea:

„Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții” (Proverbe 4.23).

 


sâmbătă

O aventură din Canada

 

„Ce se întâmplă afară?”, s-a întrebat Rudolf, un tânăr de aproximativ 18 ani, mergând spre ușă și deschizând-o atent. Consternarea lui nu a fost mică atunci când a văzut la câțiva pași depărtare un animal mare, cu ochi de un galben strălucitor, întins pe pământ. Își arăta mânios colții în timp ce scotea un mârâit feroce. Băiatul a închis repede ușa și a blocat-o cu grijă. Niciodată în viața lui nu văzuse un asemenea animal. Arăta ca o pisică sălbatică mare, dar capul semăna cu al unei leoaice tinere. Ce să fie? În orice caz, animalul arăta destul de periculos.

Puma – așa se numea animalul sălbatic, care îl speriase așa de tare – era un oaspete foarte rar în această țară. Patria lui este în America de Sud, locuiește însă și în Mexic și în SUA, ajungând chiar până în Canada. Corpul lui ajunge până la mai mult de un metru lungime. El trăiește în pădure, unde se poate cățăra chiar și în copaci, sau pe câmpii cu iarbă și se hrănește din vânatul mamiferelor mai mici.

Era o noapte geroasă. Vântul sufla puternic, iar puma, pe care o chinuia foamea, mârâia și urla, încât pe Rudolf l-a apucat frica. El a aruncat câteva lemne pe foc, să mențină căldura.

Situația era foarte neplăcută. Următoarea cabană se afla la o distanță de circa un sfert de oră. Acolo locuia domnul Harpner cu fiul său. Ei erau cunoștințe bune ale lui Rudolf și ale tatălui său. Înainte cu ceva timp, cei patru își păsăsiseră patria și emigraseră în Canada. Mai târziu, când cabanele vor fi aranjate și terenurile cultivate, urmau să vină și familiile lor.

Rudolf se acomodase foarte bine în noua patrie. Era un băiat curajos și puternic. Ce bucurie era pentru el să alerge cu calul său pe preeria întinsă, să înoate în râul din apropiere sau, ca acum iarna, să patineze pe gheața netedă! Își dorea câțiva prieteni, pentru că adeseori se simțea singur. La început, aici, în Canada fusese altfel. Franz Harpner, fiul vecinului, fusese cândva prietenul său. Atunci nu știa de plictiseală. Dar deodată, prietenia s-a destrămat, cei doi băieți plini de viață s-au despărțit. Franz l-a jignit foarte tare pe Rudolf, după părerea acestuia, și de atunci orice contact prietenesc între ei a încetat.

Astăzi cei doi tați ai lor au plecat cu caii în oraș pentru a cumpăra provizii, iar fiii au rămas singuri acasă. Atât timp cât a fost zi, pe Rudolf nu l-a deranjat acest lucru. Era așa de mult lucru în casă și în grajd, încât a uitat de toate celelalte. Dar acum, când munca era terminată și el era singur cu pisica sălbatică în fața ușii, se simțea foarte singur și s-a gândit fără să vrea cât de frumos ar fi fost să fie împreună cu vechiul său prieten Franz.

„Noroc că fereastra este așa de mică”, și-a spus el, „și animalul nu poate intra”.

A aruncat o privire afară. La o destul de mare depărtare pe câmpia întinsă a zărit o lumină strălucitoare care se mișca.

„Este Franz care merge la grajd”, și-a spus el. În aceeași clipă l-a străfulgerat gândul: Ce se va întâmpla dacă animalul sălbatic ar fugi spre cabana prietenului care nu bănuia nimic, pentru a-și căuta acolo ceva de mâncare, și l-ar întâlni pe Franz pe câmpul deschis?

La gândul acesta, Rudolf s-a înfiorat. Toată amărăciunea a fost uitată, toată supărarea. Deja își vedea prietenul în labele animalului, sângerând pe pământ.

Ce să facă? Trebuia să-l atenționeze pe Franz! Dar cum? Nicio clipă nu era de pierdut. El s-a gândit și L-a implorat pe Dumnezeu pentru ajutor. Deodată i-a venit un gând care i se părea să reușească.

El a adus o bucată mare de carne din cămară, a fript-o puțin la foc și a așezat-o apoi pe jos în cel mai îndepărtat colț al camerei. După aceea s-a strecurat spre ușă, a descuiat-o și a deschis-o pe jumătate. A sărit cu un singur salt pe scara care ducea la pod, s-a cățărat sus și a tras de scară în sus – era în siguranță! Dar era și timpul, pentru că puma nu s-a lăsat mult așteptată.

Animalul sălbatic pe jumătate înfometat nu a ezitat să înceapă mâncatul cărnii care mirosea apetisant.

Acum venea pentru prietenul nostru curajos partea cea mai grea a misiunii sale. Vroia să arunce de sus scara grea pe ușă, astfel încât să se închidă și animalului să-i fie blocată ieșirea.

Cu toată puterea lui i-a reușit planul. Ușa s-a închis rămânând doar o mică deschizătură și a fost baricadată în același timp de scară.

La auzul pocnetului, puma a scos un mârâit nedorit, dar și-a continuat nestingherită masa.

Acum trebuia să iasă repede prin fereastra de la etajul de sus și să alerge spre Franz, căci exista totuși posibilitatea ca animalul suplu să se strecoare afară, pentru că ușa nu fusese închisă de tot. Rudolf trebuia să ajungă deci în siguranță înainte ca puma să-și termine masa. Nu a lăsat să treacă deloc timpul, ci a sărit de la fereastră pe o movilă de zăpadă și a alergat apoi cât a putut de repede prin zăpada înaltă spre familia Harpner.

„Repede, repede! Să mergem în casă și închide toate ușile!”, i-a strigat lui Franz, care tocmai se întorcea de la grajd. Franz l-a urmat imediat, pentru că vedea pe fața lui Rudolf că se întâmplase ceva deosebit. După ce a închis toate ușile și câinele a fost adus în cameră, când s-au așezat în fața focului din cămin, Rudolf i-a povestit aventura. Franz a ascultat liniștit și nu a spus niciun cuvânt când relatarea a luat sfârșit.

„Ești un băiat descurcăreț”, a spus el într-un final.

„Tu nu ai fi făcut același lucru pentru mine?”, a întrebat Rudolf.

„Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat de curând”, a continuat Franz după o pauză, pe un ton rușinat, „și că te-am numit un papă-lapte. Sper să mă ierți.”

Spunând acestea i-a întins șovăitor lui Rudolf mâna, iar acesta a apucat-o și i-a strâns-o tare.

Dimineața următoare, tații s-au întors din călătoria lor. Puma nu reușise să scape din închisoarea ei. Tatăl lui Rudolf a împușcat-o prin deschizătura ușii. „Ai făcut ceea ce trebuia”, i-a spus el fiului său după ce au deschis agitați ușa și au așezat scara iarăși la locul ei. „Ai acționat așa cum se cuvine unui tânăr curajos.”

Rudolf și Franz au devenit cei mai buni prieteni după această întâmplare. Ei au tras de aici o învățătură pe care nu au uitat-o. În viitor, Dumnezeu nu a mai trebuit să trimită un animal sălbatic ca să-i facă să se înțeleagă din nou. Ei au avut grijă să îndepărteze pe cât posibil imediat neînțelegerile într-un mod care să-I placă lui Dumnezeu.

Frați în Biblie: Cain și Abel

 

Geneza 4.1-16

 

Adam și Eva nu mai locuiau în Paradis. Cu siguranță, s-au gândit de multe ori cu dor la acel timp minunat în Paradis. Dar ei înșiși au fost de vină că Dumnezeu i-a alungat de acolo. Prin neascultarea lor, ei au devenit păcătoși. După un timp, au avut copii, doi băieți care s-au numit:

Cain și Abel

Cei doi au fost primii frați pe acest pământ. Părinții lor au stat pentru prima dată înaintea marii îndatoriri de a-și hrăni copiii, de a-i îngriji și a-i crește. Cu siguranță, le-au povestit băieților lor despre timpul frumos petrecut în Paradis: despre pomii și fructele minunate, despre legătura lor familiară cu Dumnezeul lor, despre fericirea lor. Ei le-au povestit, desigur, cum s-a întâmplat totul, încât au ajuns să trăiască acum în afara acestui Paradis: despre șarpele cel viclean care i-a ispitit, apoi despre îndoiala în bunătatea lui Dumnezeu și despre neascultarea lor, despre judecata lui Dumnezeu și blestemul asupra pământului. De asemenea le-au descris îmbrăcămintea lor, cum Dumnezeu a vărsat sânge nevinovat pentru a le da o protecție din blana animalelor.

 

La fel și totuși nu la fel

Amândoi băieții au avut aceiași părinți și au crescut în aceleași condiții. Totuși, ei nu au fost la fel. Abel a devenit păstor de oi, Cain a devenit plugar. Nu era nimic greșit în toate acestea. În exterior, la cei doi totul era în ordine.

Într-o zi, Cain i-a adus lui Dumnezeu o jertfă din roadele pământului. Și Abel i-a adus lui Dumnezeu o jertfă din întâii născuți ai turmei sale și din grăsimea lor. Nu a fost frumos că amândoi au jertfit ceva pentru Dumnezeu? Nu trebuia să Se bucure Dumnezeu când fiecare a adus ceva din ceea ce avea? Din privința lui Dumnezeu, lucrurile se văd astfel: „Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, dar spre Cain și jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât fața” (Geneza 4.4-5). Ce s-a întâmplat? Nu poți veni la Dumnezeu cum vrei?

 

Diferența dintre jertfe

Cain și-a adus jertfa din roadele pământului. El i-a jertfit lui Dumnezeu rodul muncii sale și a eforturilor sale și a fost foarte sigur că el este astfel plăcut înaintea Lui. A uitat că Dumnezeu a blestemat pământul (Geneza 3.15)? Cain nu s-a preocupat cu gândurile lui Dumnezeu. Poate nu a luat în serios învățăturile părinților săi?

Și noi astăzi nu putem veni la Dumnezeu după propriile noastre închipuiri. Toate eforturile și faptele noastre bune nu ne fac plăcuți înaintea Lui. Noi toți suntem păcătoși și nu putem să-i aducem lui Dumnezeu nimic cu propria noastră putere. Dar există o cale pe care Îi putem fi plăcuți lui Dumnezeu: calea pe care a ales-o Abel.

Abel a știut ceea ce este scris mai târziu în Evrei 9.22: „fără vărsare de sânge, nu este iertare”. Nu a arătat Însuși Dumnezeu acest lucru vărsând sânge pentru a da îmbrăcăminte (= protecție) lui Adam și Evei? Abel a crezut că o jertfă nevinovată adusă în locul lui va fi suficientă înaintea lui Dumnezeu. Această credință l-a salvat. „Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit” (Evrei 11.4).

Jertfa era importantă înaintea lui Dumnezeu – nu cel care aducea jertfa. Din Biblie aflăm că singura jertfă adevărată care ne face plăcuți înaintea lui Dumnezeu este Domnul Isus. El Și-a vărsat sângele pentru noi. Cine crede în El are pace cu Dumnezeu și este salvat pentru todeauna.

Cain nu s-a lăsat convins nici de Dumnezeu (versetul 6). El a considerat mai departe că are dreptate. El nu a putut trece peste această situație și a devenit atât de rău, încât într-o zi l-a omorât pe fratele lui. Neliniștea, teama și nesiguranța l-au însoțit toată viața.

Dacă și noi mergem pe calea pe care a mers Abel, adică credem în Domnul Isus, s-ar putea să întâmpinăm greutăți sau anumitor oameni să nu le mai placă de noi. Dar fericirea de a avea pace cu Dumnezeu, de a nu fi fără sprijinul Său niciodată și de a avea un loc în cer cântăresc mai mult decât toate celelalte lucruri.