Să numărăm

   Un băieţel de vreo patru ani a făcut brusc poliomielită. Până atunci viaţa lui a decurs veselă şi fără greutăţi. El se juca şi sărea, râdea şi striga de bucurie. Era o rază de soare. Dar apoi a venit boala; toată familia a fost foarte mâhnită. Acum micuţul zăcea în pat cu simptome de paralizie, uneori cu dureri mari.

   Într-o dimineaţă, când mama lui a intrat în cameră, el i-a strigat voios: „Bine că vii, mamă! Tocmai voiam să număr pentru câte lucruri putem să-I mulţumim Domnului. Dar degetele mele nu ajung pentru numărat; am nevoie şi de ale tale.”

   Mama şi-a privit cu drag fiul. Acest băiat era, într-adevăr, un dar al lui Dumnezeu. Cu credinţa lui tare, putea să se bucure de bunătatea lui Dumnezeu – în ciuda situaţiei lui grele.

   „Gândeşte-te, mamă:

-         Am dormit bine.

-         N-am avut dureri.

-         Astăzi este o zi frumoasă.

-         Soarele străluceşte până în patul meu.

-         Pot să-mi mişc ceva mai bine braţul.

-         Pot din nou să întind mâna după ursuleţul meu de pluş.”

   Cu degetele însoţea numărătoarea. Ochii lui străluceau. Apoi şi-a împreunat mâinile şi I-a mulţumit lui Dumnezeu, în rugăciune copilărească, pentru bunătatea Lui.

   Ce veselă şi liniştită ar fi adesea inima noastră, dacă am medita mai conştienţi la nenumăratele dovezi de dragoste şi de bunătate ale lui Dumnezeu şi I-am mulţumi pentru ele!