sâmbătă

Corabia deșertului


   Amalia se joacă cu nepoatele și nepoții ei mici; ei ghicesc animale după descriere. Amalia și-a ales tocmai animalul ei preferat. Ea îl descrie astfel: aproape 2,5 m înălțime, 3 m lungime, patru picioare. – Până acum nu bănuiește nimeni despre ce animal vorbește ea. Apoi începe un dialog vioi.
   - Ce este special la animalul tău preferat?
   - Poate să scuipe bine: până la 3 m cu precizie, datorită buzei superioare despicate.
   - Aha, o lamă, spune Emilia. Amalia râde.
   - Ai văzut vreodată o lamă înaltă de doi metri și jumătate?
   - N-am văzut încă deloc o lamă, spune Emilia supărată.
   - Okay, vă mai dau câteva ponturi, spune Amalia împăciuitoare. Animalul meu de stepă poate să-și închidă nările, când este furtună de nisip. Poate duce o povară de 150 kg. Supraviețuiește fără hrană până la 30 de zile. Dacă îi este sete, poate să bea deodată 300 litri de apă în numai 10 minute.
   Acum toți știu despre ce vorbește Amalia: despre cămilă.
   - Și de ce este numită ea corabia deșertului? vrea să știe Vlad.
   - Pentru că cei care sunt purtați de cămilă sunt legănați. Cămilele se mișcă, spre deosebire de celelalte paricopitate (de exemplu caii și măgarii), schimbând între ele perechea de picioare din partea dreaptă cu perechea din partea stângă. Experții numesc aceasta pas în buiestru, spune Amalia.
   La sfârșit ea explică încă două particularități ale picioarelor cămilei.
   - Talpa bio, un strat cornos, protejează de arșița foarte mare. Și mersul extrem de mare împiedică să se afunde puternic în nisip. Totul este creat genial de către Dumnezeu-Creatorul, rezumă Amalia.
   - V-ați minunat și voi de ceva din natura lui Dumnezeu? întreabă ea pe ceilalți. Cu cât vă adânciți în amănunte, cu atât veți descoperi tot mai multe prilejuri de admirație. 

Nu fără Isus!


   Întotdeauna când călătorea cu tramvaiul, doamna B. își punea în poșetă câteva pliante creștine pe care le împărțea călătorilor în timpul călătoriei.
   Din nou i-a oferit șoferului de tramvai un astfel de caiețel. Tânărul l-a luat în silă și i-a spus doamnei B.:
   - Îmi dați mereu aceste caiețele creștine. Cred că mă considerați un mare pierde-vară.
   - Biblia spune: Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea. Aceasta înseamnă că atât inima dumneavoastră, cât și a mea sunt în această stare. Nu sunt prea lingușitoare aceste cuvinte, nu-i așa?
   - Poate că-i adevărat. Dar de ce trebuie să mă gândesc deja acum la astfel de lucruri?
   - Dacă mergeți într-un cimitir, veți vedea morminte de toate mărimile, chiar și de mărimea dumneavoastră.
   Tânărul a râs. Acest răspuns i-a plăcut. Doamna era originală.
   - O să mă uit odată peste caiețelul dumneavoastră. Spunând aceasta l-a pus în buzunar.
   Când doamna B. a coborât din tramvai, i-a vorbit încă o dată cu amabilitate șoferului, i-a amintit de seriozitatea veșniciei și l-a îndreptat spre Domnul Isus, Mântuitorul lumii.

   În dimineața următoare, doamna B. a călătorit iarăși cu același tramvai. Dar șoferul tramvaiului îi era necunoscut. Când a văzut-o pe doamna B., acesta i s-a adresat:
   - I-ați oferit ieri colegului meu un caiețel în acest tramvai?
   - Da. De ce întrebați?
   - Acum colegul meu este mort.
   - Mort? De unde știți acest lucru? Ce s-a întâmplat?
   - Am fost și eu ieri în acest tramvai când ați vorbit cu colegul meu. Când a terminat serviciul, am preluat eu locul lui. El a sărit din tramvai, a vrut să prindă tramvaiul care venea din sens opus, s-a împiedicat și a fost călcat de tramvai.
   Doamna B. a fost zguduită. Ce veste! Acest tânăr, care arăta foarte bine, a fost luat în puterea vârstei! – Oare a murit fără Domnul Isus?
   Puțin mai târziu, ea a trebuit să coboare. Imediat ce a luat loc într-un alt tramvai, cineva i s-a adresat:
   - I-ați dat ieri unuia dintre colegii mei un pliant creștin?
   - Da. Știu deja povestea tristă. Unul dintre colegii dumneavoastră mi-a povestit totul.
   - Dar poate totuși nu știți încă totul. Eu l-am însoțit pe rănit la spital și azi-dimineață am fost lângă el când a murit.
   - Nu a murit imediat?
   - Nu. El a trăit până azi-dimineață la ora șapte. El mi-a spus și mie despre dumneavoastră. „O vei recunoaște pe femeie. Merge în fiecare dimineață cu tramvaiul X și are la ea întotdeauna caiețele creștine. Spune-i că nu mor fără Isus. Eu L-am găsit pe Mântuitorul.” Și acum, dragă doamnă, dacă vreți să faceți un lucru bun, atunci vizitați-o și mângâiați-o pe sărmana lui mamă.

„Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.” Luca 19.10

Ce este pustiul?


   Când Dumnezeu a făcut lumea, n-a făcut toate părțile ei în același fel. A făcut munți și văi. A făcut râuri și lacuri. A făcut locuri fierbinți ca la Ecuator; a făcut locuri reci ca la Polul Nord.
   Unele părți ale pământului au multă ploaie, altele sunt foarte uscate. În locurile umede trăiesc plantele. Știi că ele pot trăi numai unde este apă. Animalele au nevoie, de asemenea, de apă. În locurile uscate, unde nu-i ploaie, plantele și animalele nu pot trăi. Aceste locuri foarte uscate le numim deșerturi. Pustiu este un alt cuvânt pentru deșert.
   Pustiul este de obicei o întindere de pământ nisipos, fără copaci, plante sau apă. Nisipul este uscat și prăfuit. Când suflă vântul de-a lungul deșertului, nisipul este spulberat, până când totul se acoperă de nisip. Este greu de călătorit în deșert, pentru că drumurile și cărările sunt deseori îngropate în nisip, iar soarele este atât de arzător toată ziua, încât totul devine fierbinte și neconfortabil. Mai mult, trebuie să-ți iei cu tine apă și hrană, pentru că nu le găsești în deșert.
   Când poporul lui Dumnezeu, israeliții, călătoreau din Egipt spre propria lor patrie, au petrecut 40 de ani în pustiu. Ei locuiau în corturi. În timpul celor 40 de ani, Dumnezeu a trebuit să se ocupe special de ei. Le-a trimis hrană din ceruri și le-a dat apă din stâncă. Le-a ferit hainele de uzură și încălțămintea de rupere. În toți acești 40 de ani, nimeni nu a schimbat nicio pereche de pantofi. Ce Dumnezeu minunat, să aibă grijă așa de mult de poporul Său!

luni

"Dumnezeu voiește..."


„Dumnezeu voiește ca toți oamenii să fie mântuiți.” 1 Timotei 2.4

   Pentru că Dumnezeu este dragoste desăvârșită, El vrea ca toți oamenii să fie mântuiți. „Domnul ... dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3.9).
   Însă cei mai mulți oameni nu Îl vreau pe Dumnezeu și nu vreau să se lase mântuiți, cu toate că este decizia pentru veșnicie. Aparții încă de acești oameni neînțelepți?
   Unii oameni doresc să vină la Dumnezeu, dar nu știu calea. Încearcă pe diferite căi, pe care Dumnezeu nu le poate recunoaște.
   Noi, cei care am găsit calea dreaptă prin harul lui Dumnezeu, să arătăm oamenilor, care merg în rătăcire, „ușa oilor”, pe Domnul Isus (Ioan 10.7).
   Dragostea lui Hristos să ne constrângă (2 Corinteni 5.14) să facem acest lucru. Să ne gândim și la responsabilitatea noastră față de oamenii pierduți:
   „Dacă vom tăcea, vom fi pedepsiți” (2 Împărați 7.9).

Ciobănașul



   Într-o zi, un ciobănaș păștea turma sa de oi într-o vale la marginea unei păduri, când un vânător a ieșit dintre tufișuri și a întrebat:
   - Cât de departe este până la satul următor?
   - Aproximativ două ore, domnule, i-a răspuns băiatul, dar drumul este rău și ușor vă puteți rătăci.
   Vânătorul s-a uitat de-a lungul potecii strâmbe și i-a spus:
   - Băiatul meu, mi-e foarte foame și foarte sete. M-am despărțit de oamenii mei și am pierdut drumul; lasă oile tale aici singure și arată-mi drumul, și te voi răsplăti din plin.
   - Nu pot să-mi părăsesc oile, domnule, a răspuns ciobănașul, ele se pot rătăci în pădure și să piară.
   - Și ar fi rău? a întrebat vânătorul. Nu sunt oile tale, și una în plus sau în minus nu ar însemna mult pentru stăpânul tău, iar eu îți voi da mai mult decât ai câștigat tu până acum într-un an întreg.
   - Nu pot să fac acest lucru, domnule, a răspuns băiatul ferm hotărât. Stăpânul meu mă plătește pentru munca mea și îmi încredințează turma sa. Dacă aș folosi altfel timpul, iar oile s-ar prăpădi, ar fi ca și când le-aș fi furat.
   - Te înțeleg, băiete. Dar apoi l-a întrebat:
   - Vrei să-mi încredințezi oile până când alergi în sat și îmi aduci ceva de mâncat și de băut și îmi aduci o călăuză? În acest timp voi avea bine grijă de oile tale.
   Băiatul a dat din cap:
   - Oile nu cunosc glasul dumneavoastră și..., a tăcut și s-a uitat încurcat la bărbat.
   - Și ce? N-ai încredere în mine? Arăt eu ca un vagabond, ca un hoț? a întrebat vânătorul supărat.
   - Ah, domnule, a răspuns băiatul, dumneavoastră ați încercat să mă duceți la necredincioșie, cum pot să știu dacă mă pot baza pe cuvântul dumneavoastră?
   Vânătorul s-a uitat un timp liniștit la băiat. Apoi a spus cu amabilitate:
   - Băiete, rămâi la turma ta. Ești răspunzător de ea. Stăpânul ei are încredere în tine, iar tu nu trebuie să-l dezamăgești. Descrie-mi drumul și voi încerca să găsesc singur satul.
   Ciobănașul i-a oferit vânătorului din conținutul genții lui și i-a explicat apoi drumul. Tocmai când vânătorul dorea să pornească la drum, dintre tufișuri au apărut mai mulți vânători și au ieșit în poiană. Și atunci ciobănașul a recunoscut că vânătorul cel rătăcit era însuși ducele, căruia îi aparținea pădurea și o mare parte din câmpurile din împrejurimi. Ducele a fost așa de frumos impresionat de credincioșia și conștiinciozitatea băiatului, încât a trimis apoi după el să vină la castel. Băiatul a rămas acolo, a primit o bună instruire, iar când s-a făcut mare, a devenit un funcționar iscusit, care i-a slujit stăpânului său până la moartea acestuia.