Ceea ce spune tata este cel mai bine

   Într-o școală a fost dată alarma de incendiu. Copiii au sărit din băncile lor și au fugit spre ieșire. În marea îmbulzeală, mai mulți copii au fost trântiți la pământ și răniți grav.

   Dar incendiul a fost în vecinătate, iar clădirea școlii a rămas neatinsă. După ce flăcările au fost stinse și copiii s-au liniștit, învățătorul s-a îndreptat spre o fetiță care nu-și părăsise locul ei:

   - De ce nu ai fugit cu ceilalți copii afară?

   Micuța a răspuns:

   - Tatăl meu este pompier și el mi-a spus că atunci când este alarmă de incendiu la școală să stau la început liniștită la locul meu.

   - Dar nu ți-a fost frică? a întrebat-o învățătorul.

   - Ba da, dar știu că ceea ce spune tata este cel mai bine. De aceea am rămas liniștită în clasă.

   Ceea ce spune tata este cel mai bine!

   Ce încredere mare reiese din aceste cuvinte! Nu ar trebui să avem și noi o asemenea încredere în Tatăl nostru ceresc și să ascultăm de Cuvântul Lui? Să facem doar ceea ce ne spune El!

Semănatul și recoltatul

   Într-o zi de primăvară, învățătorul școlii noastre duminicale ne-a adus la ora de copii o pungă plină cu semințe, bulbi de flori și tuberculi. După ce s-a terminat ora, fiecare a primit câte ceva. Cu toții am fost foarte mirați și nu știam ce însemna acest lucru. Dar apoi el ne-a rugat să plantăm aceste semințe și acești bulbi în grădina noastră sau în ghivece de flori. Fiecare dintre noi a așteptat nerăbdător până când în sfârșit a încolțit o plăntuță. A trebuit să așteptăm și mai mult până am putut vedea ce am plantat.

   În septembrie am putut să aducem cu noi toate produsele noastre. Tot felul de flori au ieșit la iveală. Dar câțiva elevi au adus și spini și urzici.

   Pentru că am văzut procesul captivant al creșterii, am putut să înțelegem bine și explicațiile învățătorului școlii duminicale: noi toți plantăm sau semănăm permanent în viețile noastre. Nu este vorba de semănatul semințelor de plante, ci noi semănăm cu cuvintele și cu faptele noastre. Noi semănăm:

fie dragoste, fie ură,

fie bucurie, fie durere,

fie pace, fie ceartă,

fie răbdare, fie nerăbdare,

fie amabilitate, fie neprietenie,

fie bunătate, fie mânie,

fie credincioșie, fie necredincioșie,

fie blândețe, fie brutalitate,

fie cumpătare, fie nestăpânire,

fie mulțumire, fie invidie,

fie adevăr, fie minciună.

   Ceea ce semănăm în „grădina” noastră, semințe bune sau buruieni, aceea va trebui să culegem! De aceea ar trebui să-L rugăm în fiecare dimineață pe Mântuitorul nostru, ca El să ne ajute să semănăm numai semințe bune.

   În Biblie este scris: „Nu vă înșelați: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viața veșnică. Să nu obosim în facerea binelui; căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (Galateni 6.7-9).

Eliberat

   „Tată, ascultă! Ce zgomot este acesta? Vine poate din șemineu!”

   Am ezitat la început. Să-mi bag mâna în șemineul murdar? Dar fiii mei se uitau la mine încordați, plini de așteptare să afle ce va fi acolo. Așa că mi-am dat jos jacheta, mi-am suflecat mânecile și m-am întins până am ajuns cu mâna în șemineu. La început am dat de supapa de fier, cu ajutorul căreia reglam curentul de aer. Am împins-o puțin în sus și atunci mâna mea a atins ceva cald, moale, cu pene. Am apucat cu mâna și am scos afară, spre surprinderea tuturor, un porumbel tânăr. Pasărea era neagră de funingine și aproape nu se mișca.

   Cu o perie moale i-am curățat penele și am dus-o în grădină pentru a-i reda libertatea. Porumbelul a dat obosit de câteva ori din aripi, dar nu s-a putut ridica în aer de pe pământ.

   „Este foarte istovit. Cu siguranță, îi este foame și sete!” ne-am spus noi.

   Am telefonat cu un cunoscut care știa mai multe decât noi în privința tratării animalelor bolnave și el ne-a făcut o propunere foarte ciudată pentru noi. El ne-a sfătuit să ducem de urgență pasărea pe un teren deschis și acolo să o aruncăm în aer cât mai sus posibil.

   Ne uitam cu încordare la pasăre.

   Porumbelul și-a îndreptat în sus gâtul, a dat de câteva ori nesigur din aripi și s-a înălțat – a dat iarăși din aripi, mai puternic și mai constant decât înainte, a zburat mai puternic și mai sigur cu bătăi liniștite de aripi mai sus și mai sus și a dispărut din privirile noastre peste copacii înalți de la marginea parcului. Ne-am uitat uluiți după porumbel.

   Pe drumul spre casă m-au preocupat tot felul de gânduri.

   Nu ne asemănăm noi oamenii acestui porumbel? Nu trebuie să fim scoși și noi de o mână puternică dintr-o închisoare întunecată și aducătoare de moarte?

   Și după ce această mână, mâna Mântuitorului nostru, ne-a scos de sub puterea lui satan, din închisoarea lui, ne eliberează și de orice murdărie a păcatului care s-a prins de noi, de toate legăturile și de sclavia puterii lui satan.

   Mâna Mântuitorului ne dăruiește adevărata libertate, libertatea copiilor lui Dumnezeu, ne dăruiește aripi – o nădejde minunată să ne grăbim înspre cer. Ce Domn avem noi!

„ ... El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă și mi-a întărit pașii.” (Psalmul 40.1-2)

Inima este nespus de înșelătoare

„Inima este nespus de înșelătoare... Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17.9)

   Voi nu vă veți cunoaște inimile, chiar dacă vă veți strădui să le cunoașteți. Domnul Isus însă vă cunoaște inimile pe deplin. El cunoaște toate motivele adânci care scot la iveală gândurile, cuvintele și acțiunile voastre. Acolo El vede egoism, orgoliu, mândrie, dragoste de lume și multe altele.

   Dacă citiți Cuvântul Său cu rugăciune – aceasta înseamnă cu rugăciunea permanentă: „Doamne, fă-mă să înțeleg corect Cuvântul Tău și formează-mi inima și conștiința” – ajungeți în lumina Lui și apoi veți vedea ce este în inima voastră. Cu siguranță, adesea va trebui să vă rușinați și să vă plecați înaintea Mântuitorului și Domnului vostru.

   Dar în prezența Lui, inimile voastre vor fi curate, iar voi veți fi cu adevărat bucuroși și fericiți.

„De ce nu-L iubiți pe Domnul Isus?”

   Învățătorul școlii duminicale se străduia mult să-i conducă la Domnul Isus pe copiii din micuța lui grupă. El le spunea de asemenea că toți aceia care Îl cunoșteau pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor au misiunea să le arate altor oameni calea spre Mântuitorul.

   La câteva zile după aceea, o fetiță din grupa lui a venit la el și i-a spus:

   „Săptămâna trecută i-am rugat pe copiii de pe strada noastră să vină cu mine la școala duminicală, dar au spus că tatăl lor este ateu.”

   Acum dorea să știe și ea ce este un „ateu”. Învățătorul i-a explicat că acesta este un om care nu crede în Dumnezeu și în Cuvântul Său și nu-L iubește pe Domnul Isus.

   Câteva zile mai târziu, fetița l-a întâlnit pe acel ateu tocmai când voia să meargă la școală. S-a dus foarte hotărâtă la el și i s-a adresat:

   „De ce nu-L iubiți pe Domnul Isus?”

   Bărbatul s-a uitat mirat la micuță. Dacă n-ar fi fost un copil cel ce stătea în fața lui, ar fi avut un răspuns potrivit! Dar această micuță îl punea în încurcătură. Și atunci, ea l-a mai întrebat o dată: „Vă rog să-mi spuneți, de ce nu-L iubiți pe Domnul Isus și de ce nu credeți în Dumnezeu și în Cuvântul Său?”

   Bărbatul a fost foarte șocat. S-a întors fără să spună un cuvânt și a intrat în biroul său. Dar tot mereu auzea întrebarea: „De ce nu-L iubiți pe Domnul Isus?” Nu a reușit să se concentreze asupra muncii sale. Orice document, pe care îl avea de prelucrat, părea să-i pună această întrebare. Așa i-a mers întreaga zi până seara. Chiar și pe drumul spre casă, această întrebare nu voia să-l lase în pace.

   Seara acasă părea că și privirile copiilor lui îi puneau această întrebare. Într-un final i-a spus soției sale că este foarte obosit și că trebuie să meargă devreme la culcare, pentru că spera să nu-și mai amintească în somn de această întrebare. Dar a greșit! Întrebarea acelei fetițe l-a urmărit până noaptea târziu!

   Către miezul nopții s-a ridicat, s-a îmbrăcat cu halatul de baie și a căutat în bibliotecă după un Noul Testament. A răsfoit prin el și a început să citească. Și-a spus: „Ceva tot voi găsi eu, ca să-mi arate că acest Isus Se contrazice și aceasta va demonstra că este un mincinos!”

   Așa că a citit Evanghelia după Ioan de la început până la versetul 16 din capitolul 3. Ce dragoste!, s-a gândit involuntar. A citit mai departe. Interesul său creștea pagină cu pagină. Inima lui tare s-a deschis mesajului care i-l adresa Cuvântul lui Dumnezeu. El nu a găsit nicio contradicție și niciun motiv să nu-L iubească pe acest Isus. A recunoscut însă cu totul altceva: starea lui pierdută, păcatele lui multe! El a descoperit că Domnul Isus a venit ca Mântuitor al lumii și pentru el, a trebuit să sufere pentru el și să moară. A căzut apoi pe genunchi, s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, a cerut iertare pentru păcatele lui și s-a căit de toată împotrivirea lui.

   Înainte ca să înceapă următoarea zi, pacea și bucuria umpleau inima sa. El a recunoscut fericit: „Acum și eu Îl iubesc pe Domnul Isus!”