Nașterea Reformei

Cum pot ajunge la Dumnezeul cel milostiv?

Cum pot fi neprihănit înaintea lui Dumnezeu?

 

O întrebare ciudată, nu-i așa? Nu este Dumnezeu întotdeauna milostiv? Un Dumnezeu iubitor, cu alte cuvinte? Da și nu. Dumnezeu este plin de dragoste față de oameni. Iar lui Dumnezeu Îi place să fie bun cu noi. Dar Dumnezeu este, de asemenea, drept și sfânt. El urăște tot răul și toate lucrurile rele pe care oamenii și le fac unii altora. Dumnezeu poate fi mânios! Iar Martin Luther, tânărul doctor în teologie, era foarte conștient de acest fapt. Mai mult decât suntem noi astăzi! El a suferit din această cauză. Și îi era frică de Dumnezeu. Dar frumos este faptul că Dumnezeu nu l-a lăsat singur cu această teamă...

 

Viața lui Luther

Luther s-a născut în 1483, în Eisleben, fiind al optulea din nouă copii. Părinții lui erau severi, la fel și profesorii. Martin s-a temut adesea când era copil.

Martin a primit o educație solidă, studiind mai întâi artele liberale, retorica, etica, gramatica, logica și muzica, iar mai târziu Luther a studiat și teologia.

El era chinuit de întrebarea: Cum pot fi neprihănit înaintea lui Dumnezeu? Dumnezeu este sfânt, adică fără păcat, curat, Dumnezeu este lumină. Cum pot ajunge la Dumnezeu cel milostiv?

 

Luther s-a mutat apoi chiar într-o mănăstire. A trăit strict conform poruncilor lui Dumnezeu și a locuit ca și călugăr într-o cameră singuratică din turnul mănăstirii Wittenberg. Și-a impus diverse ritualuri de penitență. El a încercat din toate puterile sale să Îi fie plăcut lui Dumnezeu. Și era disperat, pentru că simțea că toate acestea nu erau de ajuns. Distanța dintre Dumnezeu și el era atât de mare! Cum putea să o depășească? Dumnezeu cerea dreptate, pentru că este drept. Iar Martin nu putea fi bun. Încerca, dar nu putea.

 

Într-o seară – era în primăvara anului 1513 – Luther se afla din nou pe genunchi în camera sa. El nu doar citea Biblia, ci o răsfoia cu disperare. Și deodată, în timp ce citea Psalmul 31, a observat următorul verset: „Izbăvește-mă, în dreptatea Ta!” (versetul 2). – Luther a fost uimit. Ce spunea poetul Psalmului? El cerea să fie salvat prin dreptatea lui Dumnezeu.

 

Apoi Luther a început în sfârșit să studieze Epistola către Romani. Înainte îi era frică de această epistolă, pentru că vorbea foarte mult despre dreptatea lui Dumnezeu. Dar acum a găsit un indiciu important. Iar speranța a devenit o certitudine pentru el atunci când a citit în Romani: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Romani 1.17). Luther a înțeles că Dumnezeu Însuși vrea să-l facă neprihănit. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus a murit pe cruce, ca Dumnezeu să poată ierta acum tot răul, toate lucrurile rele, pentru că Domnul Isus a fost pedepsit pentru ele. Oricine crede în Domnul Isus și în lucrarea Lui este neprihănit înaintea lui Dumnezeu.

 

Toată frica de Dumnezeu și grija cea mare s-au îndepărtat de Luther. În sfârșit a înțeles: Dumnezeul cel drept nu este împotriva mea, ci pentru mine. Cu El pot trăi cu bucurie și fără teamă. Vreau să Îl urmez cu bucurie pe acest Dumnezeu. El m-a salvat, pentru că eu nu mă puteam salva singur.

Această descoperire a lui Luther este numită și „nașterea Reformei”. Reforma înseamnă „reînnoire”, deoarece oamenii au înțeles din nou că oricine crede în Fiul lui Dumnezeu este îndreptățit. Ziua anuală a Reformei din 31.10. ne amintește în fiecare an de această minunată descoperire pe care Luther a făcut-o în Biblia sa.

 

Tocmai în această zi, 31 octombrie, care este sărbătorită ca Ziua Reformei, este, din nefericire, sărbătorit de câțiva ani și Halloween-ul în Europa. Halloween-ul este o sărbătoare de origine celtică și trebuie respinsă în mod decisiv de către noi, creștinii, din cauza simbolurilor sale oculte (vrăjitoare, demoni, diavol, cap de mort).

 

Multe religii, multe căi?

 

   Aproape trei sferturi din populația lumii, adică aproximativ 6 miliarde de oameni, aparțin uneia dintre cele cinci așa-numite religii mondiale: creștinismul, islamismul, hinduismul, budismul sau iudaismul. În jur de 15% din oameni se declară că nu aparțin niciunei confesiuni; restul sunt împărțiți între o multitudine de diferite credințe sau viziuni asupra lumii.

   În multe cazuri, predomină ideea că oamenii încearcă să-și obțină mântuirea prin propriile realizări (de exemplu, prin caritate, sacrificiu, sacramente etc.). Evanghelia Bibliei, în schimb, este rezumată în cuvintele: „Lucrarea de mântuire este împlinită!”. Dumnezeu a făcut deja totul în Fiul Său Isus Hristos, pentru ca oamenii să poată fi răscumpărați pentru eternitate. Oricine recunoaște că este pierdut și apoi crede în Isus ca Mântuitor personal, primește viața veșnică. Aceasta este singura modalitate de a primi mântuire. Isus Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14.6).

 

Greșeala băieților

 

   Refuză cineva un cadou frumos și valoros pe care îl poate primi? Nimeni nu este atât de fraier, nu-i așa? La urma urmei, tuturor le place să primească super cadouri.

   Așa este? Dumnezeu ne-a dăruit ție, mie și tuturor oamenilor cel mai prețios cadou pe care Îl avea, și anume pe Fiul Său iubit, Isus Hristos. Oricine crede în Fiul primește viața veșnică la Dumnezeu! Dar sunt puțini oameni care doresc acest dar. Și Martin Luther s-a gândit adesea la acest aspect. Când și-a amintit o experiență din copilăria sa din Mansfeld, a înțeles mai bine situația...

 

   - Haide, Martin, să mergem să cântăm pentru a primi niște cârnați, îl invită Hannes pe prietenul său.

   - Cine a sacrificat vreun animal, întreabă prudent Martin. Pentru că nu toți fermierii sunt prietenoși cu copiii flămânzi care umblă din fermă în fermă pentru a pune mâna pe o bucată de cârnați delicioși, proaspăt făcuți, în schimbul unui cântec vesel.

   - Bătrânul Schulze din Eichendorf, răspunde Philipp.

   - Mi-ar plăcea să vin cu voi!", strigă Martin cu entuziasm. Lui Martin îi place de fermierul mai în vârstă, care râde mereu. Acolo trebuie să fie cârnați pentru noi!

   Pălăvrăgind, Hannes, Martin și prietenii lor din Mansfeld merg pe strada satului spre Eichenhof. Le lasă gura apă la gândul cârnaților proaspeți și delicioși. Dar cu cât se apropie mai mult de ferma bătrânului Schulze, cu atât mai mult le scade curajul.

   - Poate că nu a terminat încă de făcut cârnații, se gândește Hannes.

   - Sau poate că a fost doar o vacă mică și slabă, care nu a dat prea multă carne, a fost de acord Philipp.

   - Haide, nu faceți atâta tam-tam, spuse Martin dând la o parte teama celorlalți. Cu toții vom primi o bucată bună de cârnați.

   Dar și Martin preferă să se strecoare cât mai discret posibil prin poarta curții. Băieții se lipesc de zidul curții de lângă poartă. De acolo, privesc peste întreaga curte.

   - Acolo, în spatele căruței, murmură Philipp și îi dă un cot lui Martin, în timp ce arată cu capul în direcția căruței cu boi și roțile ei mari de lemn.

   - Aceea trebuie să fie cămara unde sunt cârnații, confirmă Hannes, pentru că mirosul ușor picant de cârnați proaspăt gătiți le atinge nările băieților. Se uită unul la altul întrebător. Când Hannes dă din cap, se grăbesc să plece ca la comandă. Carul cu boi este într-adevăr o ascunzătoare grozavă. Aici pot să facă o scurtă pauză și să privească discret printre spițele roților în cămara de cârnați. Aceștia sunt aliniați frumos pe o bară de lemn.

   - Sper că bătrânului Schulze îi place cântecul nostru, își dorește Martin.

   - Principalul este să obținem ceva din cârnați, îl contrazice Philipp, care oricum nu este deosebit de muzical.

   - Voi număra până la patru și apoi vom începe, ordonă Hannes.

   În același moment, Martin vede cu coada ochiului cum fermierul înalt cu părul alb se uită la ei din cămara de cârnați.

   - Ce faceți, băieți?!", le strigă băieților și ia două bucăți mari de cârnați.

   - Băieții sunt atât de speriați, încât nu pot scoate niciun sunet. Nici măcar nu au observat că fermierul râdea bine dispus. Într-o grabă nebună, ei aleargă spre poarta fermei.

   - Ei, de ce fugiți?", strigă fermierul după ei, fluturând cârnații în aer. Nu vreți cârnați?

   Dar Martin și prietenii lui nu mai ascultă. Cât de repede pot, se grăbesc să treacă de poarta fermei și să intre pe drumul spre oraș.

   Dând din cap, bătrânul Schulze îi urmărește. Se oprește pe cărarea din fața porții fermei.

   - Opriți-vă, neghiobilor! Fermierul Schulze strigă, ca băieții să îl poată auzi. Dar ei continuă să fugă. Dacă nu vreți cârnații, îi pun la loc!

   Fără suflare, Martin și Hannes se opresc.

   - Ai auzit ce a strigat bătrânul Schulze?, întreabă Martin, gâfâind.

   - Da, răspunde Hannes, fără suflare. În timp ce se uită în jur, cei doi îl pot vedea pe fermier întorcându-se la ferma sa, cu cârnații în mână.

   Supărați și triști în același timp, prietenii se privesc unul pe celălalt.

   - Ce proști am fost că am fugit imediat, în loc să-l ascultăm mai întâi pe bătrânul Schulze cum se cuvine.

 

   Martin Luther a fugit de la fermierul generos când era mic. Când și-a dat seama, în tinerețe, ce dar frumos și prețios dorea Dumnezeu să-i ofere prin Fiul Său, Isus Hristos, a procedat diferit. El s-a oprit și a acceptat cu bucurie, prin credință, acest dar al vieții veșnice cu Dumnezeu în glorie.

   Cu cine te asemeni? Cu băiețelul care a fugit de dar sau cu tânărul care a acceptat de la Dumnezeu darul?

 

Întrebarea lui Ionatan

 

   – Mi-e foame! a spus Ionatan și s-a urcat pe scaun să se uite ce este pe masă. Era un băiețel, dar avea întotdeauna poftă bună de mâncare.

   – Te-ai spălat pe mâini, Ionatan? l-a întrebat mama lui.

   – Nu sunt murdare, a răspuns Ionatan supărat.

   – Ba da, sunt, l-a asigurat mama lui și l-a dus în baie.

   – Acum uită-te la apă, băiete! Era foarte murdară.

   – Nu credeam că am mâinile atât de murdare, a recunoscut Ionatan. Credeam că sunt curate!

   – De ce trebuie să ne spălăm pe mâini înainte de a mânca? a vrut Ionatan să știe. Apoi a spus: Doar nu mâncăm cu degetele.

   Mama lui a zâmbit, pentru că îl văzuse de multe ori pe Ionatan ajutându-se cu degetele, mai ales când mânca mazăre și aceasta se rostogolea de pe furculiță.

   – Așa este, a confirmat ea, dar nu atingi uneori mâncarea cu mâinile, fie și numai când iei felia cu unt în mână? Și, băiatul meu, există mulți germeni otrăvitori, care trăiesc în pământ și care te pot îmbolnăvi dacă mănânci prea mult din ei.

   La culcare, mama îi citea mereu micuțului Ionatan o istorisire din Biblie. Și în această seară a ales câteva versete din Matei 23, pentru a-i arăta băiatului ei că doar curățenia exterioară nu este suficientă. Domnul Isus le-a vorbit fariseilor, care se spălau adesea pe mâini și, prin urmare, se considerau curați și ireproșabili. Oh, ei au trecut complet cu vederea faptul că și inimile lor trebuiau curățate! „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățați partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire și de necumpătare. Fariseu orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, pentru ca și partea de afară să fie curată” (Matei 23.25,26).

   – Sunt murdar și pe dinăuntru? a întrebat Ionatan.

   – Cu toții suntem, copile! Biblia spune că toți suntem necurați, pentru că așa ne-am născut. Adesea avem gânduri păcătoase și facem ceea ce este rău. Aceste lucruri ne spurcă inimile. Oricât de mult am încerca să îndepărtăm această murdărie de pe noi, ea rămâne! Ce bine că Mântuitorul a coborât din cer, ca să ne spele de murdăria păcatelor noastre și să ne facă inimile curate și luminoase!

   – Oh, mami, vreau să mă facă și pe mine curat pe dinăuntru! a răspuns Ionatan gânditor. – O dorință pe care Domnul Isus va fi cu siguranță bucuros să o îndeplinească!