O aventură din Canada

 

„Ce se întâmplă afară?”, s-a întrebat Rudolf, un tânăr de aproximativ 18 ani, mergând spre ușă și deschizând-o atent. Consternarea lui nu a fost mică atunci când a văzut la câțiva pași depărtare un animal mare, cu ochi de un galben strălucitor, întins pe pământ. Își arăta mânios colții în timp ce scotea un mârâit feroce. Băiatul a închis repede ușa și a blocat-o cu grijă. Niciodată în viața lui nu văzuse un asemenea animal. Arăta ca o pisică sălbatică mare, dar capul semăna cu al unei leoaice tinere. Ce să fie? În orice caz, animalul arăta destul de periculos.

Puma – așa se numea animalul sălbatic, care îl speriase așa de tare – era un oaspete foarte rar în această țară. Patria lui este în America de Sud, locuiește însă și în Mexic și în SUA, ajungând chiar până în Canada. Corpul lui ajunge până la mai mult de un metru lungime. El trăiește în pădure, unde se poate cățăra chiar și în copaci, sau pe câmpii cu iarbă și se hrănește din vânatul mamiferelor mai mici.

Era o noapte geroasă. Vântul sufla puternic, iar puma, pe care o chinuia foamea, mârâia și urla, încât pe Rudolf l-a apucat frica. El a aruncat câteva lemne pe foc, să mențină căldura.

Situația era foarte neplăcută. Următoarea cabană se afla la o distanță de circa un sfert de oră. Acolo locuia domnul Harpner cu fiul său. Ei erau cunoștințe bune ale lui Rudolf și ale tatălui său. Înainte cu ceva timp, cei patru își păsăsiseră patria și emigraseră în Canada. Mai târziu, când cabanele vor fi aranjate și terenurile cultivate, urmau să vină și familiile lor.

Rudolf se acomodase foarte bine în noua patrie. Era un băiat curajos și puternic. Ce bucurie era pentru el să alerge cu calul său pe preeria întinsă, să înoate în râul din apropiere sau, ca acum iarna, să patineze pe gheața netedă! Își dorea câțiva prieteni, pentru că adeseori se simțea singur. La început, aici, în Canada fusese altfel. Franz Harpner, fiul vecinului, fusese cândva prietenul său. Atunci nu știa de plictiseală. Dar deodată, prietenia s-a destrămat, cei doi băieți plini de viață s-au despărțit. Franz l-a jignit foarte tare pe Rudolf, după părerea acestuia, și de atunci orice contact prietenesc între ei a încetat.

Astăzi cei doi tați ai lor au plecat cu caii în oraș pentru a cumpăra provizii, iar fiii au rămas singuri acasă. Atât timp cât a fost zi, pe Rudolf nu l-a deranjat acest lucru. Era așa de mult lucru în casă și în grajd, încât a uitat de toate celelalte. Dar acum, când munca era terminată și el era singur cu pisica sălbatică în fața ușii, se simțea foarte singur și s-a gândit fără să vrea cât de frumos ar fi fost să fie împreună cu vechiul său prieten Franz.

„Noroc că fereastra este așa de mică”, și-a spus el, „și animalul nu poate intra”.

A aruncat o privire afară. La o destul de mare depărtare pe câmpia întinsă a zărit o lumină strălucitoare care se mișca.

„Este Franz care merge la grajd”, și-a spus el. În aceeași clipă l-a străfulgerat gândul: Ce se va întâmpla dacă animalul sălbatic ar fugi spre cabana prietenului care nu bănuia nimic, pentru a-și căuta acolo ceva de mâncare, și l-ar întâlni pe Franz pe câmpul deschis?

La gândul acesta, Rudolf s-a înfiorat. Toată amărăciunea a fost uitată, toată supărarea. Deja își vedea prietenul în labele animalului, sângerând pe pământ.

Ce să facă? Trebuia să-l atenționeze pe Franz! Dar cum? Nicio clipă nu era de pierdut. El s-a gândit și L-a implorat pe Dumnezeu pentru ajutor. Deodată i-a venit un gând care i se părea să reușească.

El a adus o bucată mare de carne din cămară, a fript-o puțin la foc și a așezat-o apoi pe jos în cel mai îndepărtat colț al camerei. După aceea s-a strecurat spre ușă, a descuiat-o și a deschis-o pe jumătate. A sărit cu un singur salt pe scara care ducea la pod, s-a cățărat sus și a tras de scară în sus – era în siguranță! Dar era și timpul, pentru că puma nu s-a lăsat mult așteptată.

Animalul sălbatic pe jumătate înfometat nu a ezitat să înceapă mâncatul cărnii care mirosea apetisant.

Acum venea pentru prietenul nostru curajos partea cea mai grea a misiunii sale. Vroia să arunce de sus scara grea pe ușă, astfel încât să se închidă și animalului să-i fie blocată ieșirea.

Cu toată puterea lui i-a reușit planul. Ușa s-a închis rămânând doar o mică deschizătură și a fost baricadată în același timp de scară.

La auzul pocnetului, puma a scos un mârâit nedorit, dar și-a continuat nestingherită masa.

Acum trebuia să iasă repede prin fereastra de la etajul de sus și să alerge spre Franz, căci exista totuși posibilitatea ca animalul suplu să se strecoare afară, pentru că ușa nu fusese închisă de tot. Rudolf trebuia să ajungă deci în siguranță înainte ca puma să-și termine masa. Nu a lăsat să treacă deloc timpul, ci a sărit de la fereastră pe o movilă de zăpadă și a alergat apoi cât a putut de repede prin zăpada înaltă spre familia Harpner.

„Repede, repede! Să mergem în casă și închide toate ușile!”, i-a strigat lui Franz, care tocmai se întorcea de la grajd. Franz l-a urmat imediat, pentru că vedea pe fața lui Rudolf că se întâmplase ceva deosebit. După ce a închis toate ușile și câinele a fost adus în cameră, când s-au așezat în fața focului din cămin, Rudolf i-a povestit aventura. Franz a ascultat liniștit și nu a spus niciun cuvânt când relatarea a luat sfârșit.

„Ești un băiat descurcăreț”, a spus el într-un final.

„Tu nu ai fi făcut același lucru pentru mine?”, a întrebat Rudolf.

„Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat de curând”, a continuat Franz după o pauză, pe un ton rușinat, „și că te-am numit un papă-lapte. Sper să mă ierți.”

Spunând acestea i-a întins șovăitor lui Rudolf mâna, iar acesta a apucat-o și i-a strâns-o tare.

Dimineața următoare, tații s-au întors din călătoria lor. Puma nu reușise să scape din închisoarea ei. Tatăl lui Rudolf a împușcat-o prin deschizătura ușii. „Ai făcut ceea ce trebuia”, i-a spus el fiului său după ce au deschis agitați ușa și au așezat scara iarăși la locul ei. „Ai acționat așa cum se cuvine unui tânăr curajos.”

Rudolf și Franz au devenit cei mai buni prieteni după această întâmplare. Ei au tras de aici o învățătură pe care nu au uitat-o. În viitor, Dumnezeu nu a mai trebuit să trimită un animal sălbatic ca să-i facă să se înțeleagă din nou. Ei au avut grijă să îndepărteze pe cât posibil imediat neînțelegerile într-un mod care să-I placă lui Dumnezeu.