Furtul

   O ţărancă a povestit odată din tinereţea ei, că ea, pe când era fată, a fost o mare iubitoare de flori şi totdeauna avea în grădină un strat de flori bine îngrijit. Odată i-a atras atenţia o tufă de rozmarin, pe care o avea în grădină un ţăran vecin bogat. O tufă de rozmarin, care miroase aşa de deosebit – aşa ceva îşi dorea de mult inima ei. Într-o zi, când a trecut din nou pe lângă grădină, cu sapa pe umăr, şi nu a văzut pe nimeni în jur, s-a dus repede, a scos tufa cu rădăcini din pământ şi a dus-o repede acasă. Dar cum se grăbea spre stratul ei de flori, ca s-o planteze acolo, la poarta grădinii stătea, asemenea heruvimului la poarta Paradisului, mama ei şi a întrebat-o privind-o serios: „De unde ai tufa de rozmarin?” S-a roşit până după urechi, s-a uitat derutată spre pământ şi a bâlbâit: „Mi-a dăruit-o cineva.” - „Dăruit?” a spus mama cu voce aspră, „nu mă minţi? Spune-mi: de unde ai luat-o?” Acum nu mai era niciun mijloc de a ieşi din încurcătură, şi cu vocea stinsă a zis: „De dincolo, din grădina lui Lindenbauer.” - „S-o duci imediat înapoi de unde ai luat-o”, i-a poruncit mama cu glas sever. „Ah, mamă, dacă mă vede cineva, trebuie să mă ruşinez până în moarte”, s-a plâns fiica, „în seara aceasta o voi duce acolo, când se va întuneca.” - „Nu, acum, imediat, la lumina zilei”, a spus mama, „dacă nu te-ai ruşinat înaintea Dumnezeului atotvăzător să furi, să nu te ruşinezi înaintea Lui nici să repari greşeala.” Astfel, într-un sfert de oră tufa a fost iarăşi la locul ei. „Acesta a fost primul şi singurul meu furt”, obişnuia femeia să spună şi toţi o credeau.