Castor maro

   Aşa se numea băiatul indian, care provenea dintr-o colonie îngustă, urâtă la marginea unui mare oraş nord-american. Timpurile, în care înaintaşii lui vânau ca bărbaţi mândri, liberi, de neînvins în preeriile vestului, erau apuse de mult. Când a devenit suficient de mare, Castor maro a fost dus de tatăl său la o familie cunoscută în apropierea unei şcoli mai mari. El trebuia să meargă acum la această şcoală şi doar la fiecare sfârşit de săptămână să vină acasă.

   Micul indian era adesea foarte trist şi abătut. Nu se mai putea bucura aşa de bine. Învăţatul nu-i făcea mari probleme. Dar el suferea din cauza despărţirii de casa părintească. Şi mai mult îl apăsa că era aşa de mult dispreţuit de colegii lui de şcoală din cauza culorii pielii sale. Peste tot era împins de alţi copii la o parte, îl puneau la urmă de tot, râdeau de el şi îl batjocoreau din cauza înfăţişării lui. Numai când se căuta vinovatul la vreo poznă rea, atunci îl împingeau în faţă şi numeau numele lui.

   Când băiatul a venit odată la sfârşit de săptămână acasă, le-a explicat părinţilor săi că nu mai vrea să meargă la şcoală. Nu mai putea să suporte comportamentul copiilor albi.

   Mult timp a stat seara împreună cu părinţii săi şi le-a spus durerea lui. Ah, ei îl înţelegeau bine. Prin ceva asemănător au trebuit şi ei să treacă adesea în viaţa lor.

   Dar ei Îl cunoşteau şi pe Domnul Isus. Tata şi mama Îi aparţineau de mult timp Mântuitorului. Şi de aceea au putut să-l încurajeze pe micul lor băiat şi să-l mângâie:

   Încearcă încă o dată!

   Noi ne rugăm pentru tine!

   Fii curajos, gândeşte-te la Domnul Isus!

   Nu a fost şi El respins fără motiv?

   Nu a fost şi El batjocorit?

   Castor maro s-a întors iarăşi la şcoală.

   Curând a venit iarna. Ningea aproape în fiecare zi. În zilele lui libere, micul indian era adesea afară. Acolo ştia ce avea de făcut. De la tatăl său a învăţat unele meşteşuguri folositoare. Îi plăcea să construiască mici curse, le aşeza în locuri ascunse şi prindea animale mici de pradă, a căror blană era deosebit de preţuită. Aşa îi trecea timpul mai repede, pentru că aproape tot timpul era singur.

   Odată, băiatul a prins iarăşi mai mulţi guzgani. Era mândru de lucrarea lui şi dorea să le arate colegilor lui de şcoală animalele. El i-a căutat, dar ei au râs de el. Mai ales Charly, unul dintre cei mai mari dintre ei, a fost foarte neprietenos cu el şi spus că aceasta era aproape tot ce putea face micul „Rozător“. Dar nu era aşa, iar Charly ştia bine acest lucru. Învăţătorul clasei era foarte mulţumit cu micul indian şi cu rezultatele sale.

   Se înţelege că atunci Castor maro s-a supărat tare de cuvintele lui Charly. Ar fi vrut să se arunce asupra lui. Dar s-a gândit la cuvintele tatălui său.

   Unul dintre băieţi a făcut atunci propunerea să meargă să se dea cu patinele. Toţi au fost de acord. Vroiau să meargă acasă, să-şi ia patinele şi crosa de hochei şi să se întâlnească la râu. Micul indian s-a uitat în urma lor. Nu se putea juca şi el bine hochei pe gheaţă? Dar nimeni nu i-a spus să vină cu ei şi să se joace. A stat încă un timp acolo, s-a uitat după băieţi, apoi s-a întors şi a plecat spre pădure. Acolo dorea să vadă de celelalte curse.

   Aproape se întunecase, când Castor maro se afla pe drum spre casă. Pe spate ducea un sac cu tot felul de unelte ciudate. Când s-a apropiat de râu, i s-a părut că aude un glas. Oare se mai jucau colegii lui de şcoală hochei pe gheaţă? Era aproape întuneric. S-a oprit şi a ascultat. Iarăşi a auzit un glas. Cineva striga după ajutor! Micul indian a alergat spre râu, apoi de-a lungul râului şi a început să se facă observat prin strigăte tari. Iarăşi se opri puţin. Şi atunci auzi glasul foarte aproape de el. Alergă într-acolo şi îl găsi pe unul dintre colegii lui de clasă sub povârnişurile de la mal stând pe o rădăcină de copac. Era Charly.

   Acesta a rămas singur la râu. Colegii lui plecaseră deja spre casă. El a mai făcut câteva rotocoale pe gheaţă, a vrut să-i urmeze, dar a alunecat pe povârniş şi şi-a sclintit glezna. Îl duruse puţin, dar Charly nu s-a gândit că după câteva minute nu va mai putea merge. Iar până la casa părinţilor lui era departe.

   Mai întâi, Castor maro îi desprinse lui Charly patinele de pe pantofi. Apoi îl ajută cu mare efort să ajungă sus pe povârniş. Sus au trebuit să se odihnească mult timp până au putut merge mai departe. Foarte atenţi făceau amândoi fiecare pas. Charly strângea vitejeşte din dinţi, cu toate că de durere îi veneau lacrimile. Piciorul se umflase între timp puternic, iar băiatul aproape nu îndrăznea să păşească.

   Castor maro îl sprijinea pe Charly la mers. El căra acum pe lângă sacul cu guzgani şi cursele, şi patinele şi crosa de hochei ale lui Charly.

   La început, niciunul dintre băieţi nu a spus niciun cuvânt. Charly se uita mereu pe furiş la micul băiat de lângă el. Ruşinea îi sugruma gâtul. „Rozător maro“, îl numise el pe acest băiat indian gata să ajute. Când s-au oprit iarăşi pentru a se odihni, a prins mâna acestuia şi i-a cerut din toată inima iertare.

   Pentru amândoi a fost un drum spre casă lung şi obositor. Părinţii lui Charly s-au îngrijorat de băiatul lor. Când şi Castor maro a putut în sfârşit să meargă acasă, stelele erau deja de mult timp pe cer.

   Micul indian era foarte fericit. Oboseala sa foarte mare aproape nu o simţea. Ştia că şi-a găsit un prieten.

   Charly şi Castor maro au rămas prieteni pe toată perioada şcolii.