Cel mai mare păcătos

  - La ce te gândeşti, Veronica? o întrebă tatăl pe fetiţa lui.

  - Învăţătorul de la şcoala duminicală ne-a dat un bilet pe care e scrisă o întrebare, la care trebuie să răspundem în scris până duminica viitoare.

  - Cum sună întrebarea? a vrut să ştie tatăl.

  - Aici e biletul, răspunse Veronica şi îi oferi tatălui foaia de hârtie.

  Tatăl citi:

  „Scrieţi numele celui mai mare păcătos pe care îl cunoaşteţi personal!“

  La început, el zâmbi, apoi spuse:

  - Veronica, această întrebare este desigur foarte simplă şi, pe lângă aceasta, ai timp o săptămână întreagă să găseşti răspunsul corect. Sunt curios ce răspuns vei găsi.

  De atunci, Veronica a stat deseori înaintea biletului ei alb. Medita mereu. Oare să scrie numele celor doi băieţi din clasa a IV-a care deseori erau obraznici faţă de ea şi care tot timpul o necăjeau? Sau să scrie pe Monica, pentru că nu a ajutat-o niciodată la desenat? Sau pe Ileana care nu i-a împrumutat niciodată creioanele colorate? Sau pe omul care locuia în partea de jos a străzii şi care era întotdeauna beat? Sau pe soţia neprietenoasă a brutarului?

  Oare se cuvenea să-i denumească pe toţi aceştia „păcătoşi mari“?

  Într-o zi, Veronica stătea iarăşi înaintea biletului ei, când tatăl intră în cameră. El îi promise că o va ajuta imediat după cină.

  - Veronica, la această întrebare, poate te va ajuta o carte anumită pe care, desigur, o citiţi şi la şcoala duminicală...

  - Noul Testament?

  - Da. De ce nu cauţi în el?

  - La aceasta ar fi trebuit să mă gândesc mai devreme, spuse Veronica şi imediat îi trecu prin minte că apostolul Pavel a scris undeva, într-una din epistolele sale despre „cel mai mare păcătos“. Şi-a adus Testamentul şi, după ce tatăl îi dădu câteva indicaţii, începu să caute acest loc din Biblie. În sfârşit găsi versetul. Acolo stătea scris:

  „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.“

  - Tată, strigă Veronica uşurată, în sfârşit am găsit răspunsul corect!

  Tatăl ceru să-i dea biletul, îl citi şi dădu din cap.

  - Mă tem că răspunsul tău nu e bun. Nu cred că învăţătorul de la şcoala duminicală va fi mulţumit cu el. El te va întreba dacă l-ai cunoscut personal pe apostolul Pavel; aşa sună întrebarea, nu-i aşa?

  Veronica era total dezamăgită. Nu mai avea curaj să caute mai departe. Dar tatăl îi veni iarăşi într-ajutor:

  - Veronica, nu te gândi aşa de mult la alţii...

  Deodată, fetiţa îl privi uluită pe tatăl ei şi îl întrebă ezitând:

  - Să scriu oare numele meu...?

  Atunci, tatăl o luă de mână pe fetiţa lui şi o trase spre el. Apoi o întrebă prietenos:

  - Veronica, fetiţa mea, nu ai făcut niciodată ceva nedrept? Nu ai minţit niciodată? Nu ai înşelat niciodată? Nu ai spus niciodată vreun cuvânt urât? Nu ai fost niciodată neascultătoare? Nu ai întristat niciodată pe Mântuitorul?

  Veronica se simţea foarte încurcată. Privi în pământ. Tatăl o trase mai aproape de el. O clipă nu se auzi nimic în cameră. Apoi, Veronica spuse:

  - Scriu numele meu.

  Ea luă creionul şi scrise mare şi desluşit: „Veronica“.

  Duminica următoare, copiii au primit iarăşi o temă de rezolvat. De astă dată, aceasta nu a fost grea pentru Veronica. Ea suna astfel: „Eşti mântuit?“ Veronica a scris răspunsul imediat; a scris chiar o propoziţie lungă. Tatăl citi răspunsul:

  „Mântuitorul meu a venit în această lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, iar eu sunt mântuită, pentru că El a murit pentru mine pe cruce.“

  Tatăl se bucură împreună cu micuţa Veronica.