În timpul unei săptămâni de evanghelizare am fost rugat să vizitez un bolnav care era paralizat și nu putea veni la biserică.
Am întâlnit un tânăr de aproximativ 30 de ani. Era paralizat în întregime. Chiar și limba îi era paralizată, încât doar foarte greu și aproape de neînțeles putea să gângurească puține cuvinte.
L-am întrebat de cât timp era bolnav și cum a ajuns să aibă această boală gravă. Bolnavul a explicat cu mare efort: „Pro-pria-mi vi-nă.”
Ca băiat nu a luat în seamă atenționările, a căzut pradă unui viciu și drept urmare s-a ales cu această paralizie gravă. Ce îngrozitor – așa tânăr și totuși corpul lui era al unui om ruinat pe deplin – din propria lui vină!
Am dorit să discut puțin cu el, dar limba refuza să-și facă datoria. Ceva părea să-l miște în mod special, părea să-l necăjească. Se uita gânditor la mine. După aceea a apucat muzicuța, a dus-o cu multă greutate la gură și a cântat primele rânduri ale cântării: „Unde găsește sufletul patria, odihna...”
Am înțeles imediat ce dorea să mă întrebe. Cu ajutorul cuvintelor nu putea să-mi spună, de aceea s-a folosit de acest mijloc. În ochi avea lacrimi.
Am observat necazul său și dorința lui de mântuire și i-am spus despre lucrarea de răscumpărare de la Golgota. I-am prezentat mântuirea lui Dumnezeu, iertarea păcatelor pe care o primește oricine își caută refugiul prin căință și credință la Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Auzind acestea, bolnavul și-a împreunat mâinile și a închis ochii.
Când i-a deschis iarăși, ochii săi străluceau.
Era mântuit! Nu s-a vindecat și nici nu a mai trăit mult timp. Dar timpul petrecut cu ai săi a fost pentru toți din casă o mărturie a harului deosebit al lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu