O decizie dificilă

Mai rămăseseră doar trei săptămâni! În timp ce muncea, Keran se gândea mereu la faptul că, peste trei săptămâni, avea să fie din nou liber! Până atunci, îi slujise stăpânului său timp de șase ani, iar în al șaptelea an, stăpânul era obligat să-l elibereze. Așa îi spusese Moise poporului Israel cu mult timp în urmă, după ce primise chiar de la Dumnezeu rânduielile și legile pe care poporul trebuia să le respecte. Câte se întâmplaseră în acești șase ani! Keran s-a gândit încă o dată la toate acele evenimente.

Fusese foarte sărac și se vânduse ca rob pentru a supraviețui. Cu toate acestea, nu regretase acea decizie, întrucât stăpânul său se purtase bine cu el. Deși muncea din greu și mult, nu a fost niciodată tratat pe nedrept și nici bătut. Stăpânul îi permisese chiar să se căsătorească: în perioada în care s-a aflat în slujba sa, cunoscuse o tânără care lucra tot pentru acel stăpân. Se căsătorise cu ea, iar între timp familia lor se mărise, numărând acum și doi copii mici.

„Salut, Keran, ce mai faci? Poți fi bucuros că mai ai puțin și vei fi liber!” Era un alt rob care mai avea încă de muncit pentru o perioadă. „Tu o ai chiar bine. Odată ce vei fi liber, vei putea face din nou tot ce poftești și nu va mai trebui să asculți de nimeni. Știi, desigur, că stăpânul nostru îți va da câteva dintre oile sale și o cantitate însemnată de cereale când vei pleca; cu ele, îți vei putea întemeia propria turmă și vei deveni un gospodar în toată regula.” Keran a dat din cap în semn de încuviințare. Da, știa prea bine că stăpânul nu-l va lăsa să plece cu mâinile goale, ci va împărți cu el o parte din averea și recolta sa. La urma urmei, Dumnezeu le dăruise oamenilor această poruncă prin Moise, cu mult timp în urmă. Însă Dumnezeu spusese și altceva – un lucru pe care Keran îl știa la fel de bine și care era motivul pentru care nu se putea bucura cu adevărat: dacă un rob se căsătorea în timpul perioadei sale de muncă – cu o femeie care slujea aceluiași stăpân și care era proprietatea acestuia –, atunci doar robul devenea liber. Soția și copiii erau obligați să rămână în slujba stăpânului după trecerea celor șase ani!

 

Robul putea să plece liber și primea și un cadou.

În toți acești ani, Keran se gândise adesea la toate lucrurile pe care le-ar face după ce avea să fie, în sfârșit, din nou liber. Să-și construiască o casă, să crească oi, să se ocupe cu negoțul – și tot așa... Pe atunci, abia aștepta; vorbea exact ca celălalt rob care îl salutase cu puțin timp în urmă, cu o urmă de invidie. Dar acum? Îi mergea bine alături de stăpânul său. Știa prea bine ce însemna să fii lăsat să te descurci singur – fără ca cineva să poarte de grijă de tine! Stăpânul său era un om bun; de fapt, Keran ținea mult la el. Ideea de a-l părăsi pur și simplu i se părea ciudată. Și, la urma urmei, ce rost ar fi avut toată acea libertate dacă soția și copiii – pe care îi iubea nespus – ar fi trebuit să-i părăsească?

Știa foarte bine că nici el, nici soția și copiii săi nu vor mai fi vreodată fericiți. Câteva zile mai târziu, a luat o hotărâre foarte importantă: s-a dus la stăpânul său și i-a spus: „Stăpâne, te iubesc și îmi iubesc nespus de mult soția și copiii. Nu vreau să fiu liber; vreau să rămân aici!” Atunci, stăpânul l-a așezat lângă cadrul ușii și i-a străpuns urechea cu un ac; acesta era semnul că Keran avea să-i slujească de acum înainte pentru totdeauna! Aceasta era, de asemenea, o poruncă a lui Dumnezeu, iar pentru Keran însemna: „De acum sunt rob pe vecie!”

La fel ca Keran, mulți alți oameni aflați pe atunci ca robi s-au confruntat cu aceeași dilemă: fie îmi recapăt libertatea și trebuie să-mi părăsesc familia, fie rămân rob pentru totdeauna și pot rămâne alături de familie!

 

Dar familia aparținea stăpânului său.

Care a fost scopul specific al lui Dumnezeu atunci când a dat această poruncă poporului Său, cu mult înainte ca Domnul Isus să vină pe pământ? El a dorit să arate, încă de pe atunci, că propriul Său Fiu, Domnul Isus, avea să acționeze într-o zi ca un astfel de rob. Domnul Isus era liber; totuși, a venit pe pământ din dragoste pentru omenirea pierdută și, în cele din urmă, a și murit de bunăvoie pentru ea. Și El a spus: „Îmi iubesc Stăpânul și Îl iubesc pe păcătosul pierdut. Voi plăti Eu datoria.” Nu este oare minunat?