Ochiul lui Dumnezeu

   Un medic, care era totodată şi un mare iubitor de fructe, a plantat în grădina lui un pomişor de soi foarte deosebit. Curând au apărut primele flori, din care au ieşit nişte pere galben-aurii de o frumuseţe deosebită. El le păzea ca pe lumina ochilor şi se bucura deja să probeze gustul lor împreună cu ai săi. Copiilor le-a interzis categoric să le culeagă înainte de vreme sau să le atingă măcar. Căci fructe de altă natură aveau destule la dispoziţie. (Compară în privinţa aceasta istorisirea despre Paradis din Geneza 2.16-17).

   Într-o seară de toamnă călduţă stătea încă la masa lui de lucru şi întâmplător a privit afară prin fereastră. A observat o siluetă mică, albă, care mergea repede şi fără zgomot prin grădină şi care apoi s-a oprit gânditoare înaintea pomişorului. Era copilul lui, Otto, de vreo cinci ani, care s-a ridicat pe ascuns din pat şi voia să fure perele ispititoare. Dar deoarece nu putea să ajungă la ele, a luat o prăjină şi voia să doboare perele cu ajutorul ei. Dar ce s-a întâmplat? Deodată s-a oprit, a aruncat prăjina şi a alergat într-acolo de unde venise. Printre ramurile pomuleţului a văzut strălucind luceafărul de seară şi acesta i-a apărut ca ochii înflăcăraţi ai lui Dumnezeu. Deodată şi-a adus aminte de strofa învăţată de la mama lui:

Să nu faci nimica rău,

Căci faţa lui Dumnezeu

Priveşte din cer la ai Săi,

Mari şi mici, cum ar fi ei.

La El noaptea e ca ziua,

Să nu faci rău nimănuia!

   În dimineaţa următoare, tatăl a adus cu mâna lui perele şi le-a împărţit la micul dejun, iar Otto a primit felia cea mai mare. El a privit la ea, dar nu a zis nimic. „Nu-i aşa, Otto, întotdeauna vei fi ascultător!” Şi Otto a dat din cap confirmând cu obrajii înroşiţi.