Zeii îngropați

   China este o țară mare și puternică de pe continentul Asia. Într-unul dintre orașele acestei țări, o fetiță chineză hoinărea pe străzi. Deodată a auzit un glas, care suna când tare, când încet. De unde venea oare? A pășit prin ușa deschisă a unei case și acolo s-a oprit și a ascultat. Ce eveniment uimitor pentru micuță! Ea a descoperit că era o casă a creștinilor. Misionarul istorisea acolo despre Dumnezeul lor, care Se numea Isus Hristos, care a fost răstignit, a murit, apoi a fost înmormântat, dar după trei zile a ieșit viu din mormânt. Acest Dumnezeu trăia acum.

   Foarte uimită de ceea ce auzea despre acest Dumnezeu, micuța a fugit acasă și i-a povestit mamei ei:

   - Mama, mama, acum știu de ce oamenii creștini sunt întotdeauna atât de bucuroși!

   - Ah, fetița mea! De ce? Ce ai aflat?

   - Mama, creștinii au un Dumnezeu, care a fost înmormântat și dupa trei zile a înviat și a ieșit din mormânt. Iar acum trăiește!

   Chipul mamei s-a întunecat foarte repede și supărată i-a spus fetiței:

   - Unde ai auzit aceste lucruri? Cine te-a ademenit? Nu mai vorbi aiurea! Zeii noștri sunt la fel de puternici ca Dumnezeul acestor creștini! Vai de tine, dacă te vei lăsa influențată de acești oameni! Noi avem zeii noștri și lor le slujim!

   Fetița a fost foarte intimidată. Ea i-ar fi povestit mai multe mamei din cele auzite de la misionar. Dar a tăcut.

   Era foarte tristă, pentru că mama nu dorea să se bucure împreună cu ea, ci era foarte mânioasă.

   Dar în fetița chineză, luminița mesajului de Paște nu s-a stins în ciuda amenințărilor mamei. Ea se gândea: “O să probez, dacă zeii noștri sunt la fel de puternici ca Dumnezeul creștinilor.”

   Când s-a înserat, fetița a împachetat micii zei pe care îi avea în dormitorul ei și, tremurând de teamă, s-a strecurat din casă și a mers în grădină. Aici a făcut o groapă mică într-un colț, a pus acolo cu grijă zeii ei și i-a acoperit cu pământ. După mintea ei de copil, se gândea așa: “O să văd, dacă zeii noștri sunt la fel de puternici ca Isus al creștinilor și dacă după trei zile vor învia.”

   Pentru micuță, cele trei zile au fost foarte lungi. Nici nu putea să povestească nimănui ce făcuse. În fiecare zi se ducea de mai multe ori la bucățica de pământ, unde îngropase zeii, ca să vadă, dacă se poate constata vreo schimbare. Dar nu se întâmpla nimic. Știa însă că trebuie să aștepte trei zile pline. Dar cât de încet treceau!

   A treia zi s-a strecurat dimineața devreme în grădină, pentru că acum zeii ar fi trebuit să fie vii, dacă erau la fel de puternici ca Dumnezeul creștinilor. A privit într-acolo, dar nu era nicio schimbare la suprafața pământului. Deci, zeii nu înviaseră.

   Merse din nou în casă, gândind că probabil totuși evenimentul se va produce mai târziu.

   Când soarele a atins punctul culminant în acea zi și zeii încă nu înviaseră, își luă inima în dinți și se duse la mama ei. Cu curaj îi spuse:

   - Mama, acum știu foarte sigur că zeii noștri nu sunt la fel de puternici ca Dumnezeul creștinilor!

   Fără întrerupere i-a istorisit mamei ce făcuse zilele trecute.

   Mama o asculta atentă; deveni liniștită și gânditoare; nu putea uita ce spusese și făcuse fetița ei.

Până la urmă, mama s-a dus cu fetița la adunarea creștinilor. Tot mai mult a recunoscut că credința ei era zadarnică.

   Și ce s-a întâmplat? Nu numai fetița, ci și mama au devenit creștine cu viață din Dumnezeu și au mărturisit cu curaj despre Dumnezeul creștinilor, despre Mântuitorul nostru iubit. Pacea și părtășia cu Dumnezeu au umplut inimile lor sărace odinioară cu o bucurie necunoscută niciodată înainte.