Peppino

 

   În urmă cu aproximativ paisprezece zile, în orășel ajunseseră două caravane de țigani. În fiecare seară erau oferite spectacole, iar micul, slăbuțul Peppino, trebuia să contribuie și el, deși uneori nu avea deloc chef. Dar fiind orfan nu avea altceva de făcut decât să-și câștige în acest fel pâinea zilnică împreună cu cei doi unchi ai săi.

   Unul dintre unchi era adesea invidios pe Peppino, mai ales când acesta era lăudat pentru rolul său prezentat atât de bine. Micuțul arăta minunat, cu ochii lui negrii și cu fața drăguță. Oamenii aproape îl adorau când venea călărind pe poneiul său minunat.

   Într-o zi, unchiul invidios a avut o idee rea. Peppino avea un câine mic, pe nume Bello, căruia îi era întotdeauna permis să se culce cu el în caravana de țigani. Unchiul său a luat acel mic animal, l-a dus și l-a ascuns într-un anumit loc.

   Peppino l-a căutat toată noaptea. Băiatul a strigat mereu cu vocea lui blândă până când, spre dimineață, l-a descoperit în cele din urmă închis undeva. Ce bucurie!

   Micuțul era acum foarte epuizat. Hainele lui erau foarte subțiri și curând a început să plouă. Dar Peppino era atât de bucuros că și-a găsit câinele loial! L-a dus imediat la prietenul său, fiul doctorului, pentru a-l păstra și îngriji. Acolo știa că micuțul său prieten drag se afla pe mâini bune. Apoi băiatul orfan s-a strecurat repede, palid și tremurând, în caravana sa, unde a încercat să doarmă. Se simțea foarte obosit și rău și, în curând, a început să se agite. O febră violentă scutura corpul său subțirel.

   A doua zi, Peppino a fost dus la spitalul din apropiere, pentru că nu existau mâini iubitoare de mamă, care să-l îngrijească. Caravanele trebuiau să meargă mai departe, pentru că unchii voiau să fie prezenți de Paște în orașul următor, pentru liturghia de Paște. Nu puteau să rateze așa ceva! O jumătate de oră mai târziu, cele două caravane vopsite în verde au ieșit pe poarta orașului.

   În spital, Peppino se afla într-un vis febril, vorbind încurcat și grăbit în limba sa maternă căutându-l mereu pe micul Bello.

   După zile dificile, febrile, a venit însă o dimineață fericită. Peppino s-a trezit din visele sale febrile, însă foarte, foarte obosit. Era singur și ochii lui mari și negri rătăceau încet și uimiți prin camera înaltă și aerisită, care îi era complet străină. La urmă, ochii lui au rămas pironiți pe poza de deasupra patului său. În acea imagine se vedea un bărbat într-o haină lungă, albastră, care conducea multe oi pe o poiană mare și verde. Ținea un toiag lung într-o mână și purta pe umăr un miel mic, alb ca zăpada. Acel bărbat arăta foarte bine și era un om frumos. Cât de iubitor ținea micuțul animal! Acela se simțea bine și probabil că nici măcar nu putea umbla! Peppino nu se sătura să privească imaginea.

   Deodată ușa se deschise. O față prietenoasă sub o bonetă albă ca zăpada a aruncat o privire în salon și o asistentă a trecut repede peste prag și a spus prietenos:

   - Bună dimineața, Peppino!

   - Unde mă aflu? a întrebat acela complet derutat.

   - Ești în spital, pentru că ai fost foarte bolnav; dar în curând vei fi iarăși sănătos.

   - Cine este bărbatul frumos de acolo?

   Peppino a arătat spre poză.

   - Acela este Domnul Isus. Vezi cât de mult Își iubește oile?

   Ochii copilului s-au odihnit mult timp asupra minunatei imagini. Chipul său îngrozitor de slab s-a luminat și a spus câteva cuvinte încet în limba sa maternă.

   - Ce-ai spus, Peppino? l-a întrebat prietenos sora.

   - El îi iubește și pe băieții mici, a răspuns Peppino cu o certitudine radiantă de fericire.

   Sora Elisabeth i-a mângâiat cu dragoste fruntea; știa câtă suferință se ascundea în inima lui de copil.

   - Unde locuiește omul bun?

   - Peppino, nu ți-a spus nimeni despre Domnul Isus?

   Peppino a scuturat din cap.

   - Nu, nimeni!

   Fusese întotdeauna pe drumuri. Având doar cinci ani, nu trebuia să meargă încă la școală, iar ei nu se opreau niciodată la lăcașurile de cult, doar treceau pe lângă ele.

   - Atunci vreau să-ți povestesc despre El. Acum însă trebuie să-ți bei laptele și să dormi puțin!

   Ea îi scutură pernele, aduse laptele și apoi ieși încet din salon.

   Peppino prindea tot mai multe puteri; curând, i s-a permis să stea la soare în grădină. Acolo era minunat. Și în curând a sosit și ziua când prietenul lui, fiul doctorului, a putut să-l viziteze împreună cu Bello care deborda de bucurie.

   În serile liniștite însă, sora Elisabeth stătea la patul său și îi povestea băiatului cu ochii mari și luminoși despre omul cu multe oițe. Ea i-a povestit totul. Era așa de minunat! Despre nașterea Mântuitorului în Betleem, despre steaua strălucitoare de Crăciun și despre cântarea de laudă a îngerilor. Apoi despre câtă bucurie le-a făcut micuțul băiat Isus părinților Săi, cât de nespus de mult bine le-a făcut El bolnavilor și săracilor și câtă invidie, ură și nemulțumire a cules apoi de la oameni. Totuși, i-a îndrăgit pe oameni – atât de mult, încât El a murit chiar pentru ei plătind cu moartea Sa pentru toate păcatele și răutatea lor. – Apoi a urmat povestirea splendidă despre dimineața Paștelui și înălțarea Lui la cer glorioasă.

   - Acum iubitul Mântuitor este în cer și totuși este în toate zilele cu aceia care Îl iubesc. Cei care își recunosc felul lor de a fi rău, păcătos, le pare rău și-l urăsc, și Îl primesc pe iubitul Mântuitor ca Răscumpărător al lor, sunt oile Sale.

   - Spune, dorești și tu să devii oița Sa, care să te poarte pe umărul Său așa ca pe mielușelul din imagine? Astfel te va duce odată de pe acest pământ în cerul Său frumos.

   - Peppino vrea să-L iubească foarte mult, a spus micuțul din toată inima sa.

   Chipul lui mișcat reflecta ceea ce micuța inimă a primit.

   Peppino devenise în acea săptămână în spital o oiță a Domnului Isus. Bunul Păstor l-a condus de pe drumul de țară prăfuit la pășuni verzi și la ape de odihnă și nu a mai trebuit să se întoarcă la viața dezordonată pe care o dusese până atunci. Doctorul de la spital, care era tatăl prietenului său, a reușit să rezolve ca micuțul să crească în casa lui cu propriul său fiu. Acolo Peppino a dus-o foarte bine și a fost îngrijit cu credincioșie de o mână de mamă.

   Astăzi el este un băiat mare care vine și pleacă vesel din casa părinților lui adoptivi. Deasupra patului său este agățat însă același tablou pe care l-a îndrăgit așa de mult în spital. Mama lui adoptivă i l-a dăruit, ca să se simtă imediat bine în casa lor. Tabloul îi amintește mereu de Domnul și Mântuitorul său, care l-a acceptat în turma Lui.

 

„Voi sunteți oile Mele, oile pășunii Mele, și Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”

Ezechiel 34.31