În lacul îngheţat

   Locuiam la marginea unui lac mare. Într-o seară rece de iarnă a trebuit să merg încă o dată de urgenţă la celălalt mal. Am urcat în barca mea mică cu pânze. Pentru că era furtună, am ajuns cu barca în doar câteva clipe în mijlocul lacului. Ca în zbor treceam peste apă.

   Deodată un pocnet puternic în pânză! Un vânt puternic, năvalnic apăsă pânza în câteva secunde pe suprafaţa apei, barca se înclină într-o parte şi eu am căzut în apa rece ca gheaţa.

   Eram un înotător foarte bun, de aceea mi-am adunat toată puterea şi am înotat cât mai repede spre mal. Speram să ajung la debarcaderul din faţa casei mele înainte ca apa rece să-mi paralizeze mădularele. Deja când am căzut în apă, am observat că se forma gheaţă. Tot mereu mă izbeam când înotam de bucăţi de gheaţă.

   Dar mi-am dat seama că îmi pierdusem orientarea. Unde se afla casa mea? Unde era salvarea? O groază rece mă scutură, o groază paralizantă îmi luă curajul. Să fie acesta sfârşitul meu? Deabia mai puteam respira. Desigur, mergeam într-o direcţie greşită – sau chiar în cerc!

   Deodată am auzit un glas. Foarte clar am auzit pe cineva strigând „Tată!“

   Acesta era glasul fiicei mele mici! Desigur, stătea în uşa casei şi se uita după mine.

   „O, Doamne“, m-am rugat eu, „fă ca să mai strige o dată, atunci aş putea găsi iarăşi direcţia! Încă un strigăt, şi aş fi salvat!“

   Şi atunci răsună peste lac încă o dată tare şi clar „Tată!“ După câteva minute am fost la mal în siguranţă!

   Şi noi trebuie să fim indicatoare spre cer. Să nu obosim, să nu contenim niciodată să strigăm, chiar dacă nu vine niciun răspuns!