Slab şi totuşi tare (2)

     Otto Franske nu se mai numea „coate-goale“. El dispunea acum de bani. Purta o jachetă nouă, ale cărei mâneci erau fără petice şi de lungimi adecvate. Avea o cutie de tinichea plină cu mâncare şi era tot mai bine văzut de ceilalţi băieţi. Karlchen era mândru şi bucuros de acest lucru, dar totuşi avea un sentiment neplăcut. Otto avea acum aşa de mulţi prieteni, încât Karlchen nici nu mai îndrăznea să se apropie de el. Era totuşi foarte bucuros, că putea să-i aducă în continuare chifle. Cu toate că avea aşa de mulţi prieteni, Otto era ataşat de Karlchen.

     - Lasă-l pe „papă-lapte“, îi spunea uneori câte unul, dar atunci Otto îl lua mai tare de după cap pe micul său prieten. Acesta îl privea atunci admirându-l fericit.

     Cum devenise Otto dintr-o dată aşa de bogat? Karlchen îl întrebase de câteva ori despre acest lucru, dar Otto dădea doar din cap râzând.

     - Tu nu pricepi nimic din asta. Este secretul meu: bagheta magică şi spiriduşii.

     - Ah, prostii, Otto!

     - Ce, prostii, de ce nu? Banii sunt aici, râse Otto, şi îmi sunt foarte dragi.

     Într-o zi, când Karlchen veni la şcoală, văzu că Otto purta o şapcă nou-nouţă. Cu toate că îl văzu, aproape că nu avu timp să-l ia în seamă. Inima sa era plină de teamă. Ieri seară nu putuse din nou să-şi termine temele. Se făcuse deja 9:30 seara când mătuşa îl alungă în pat certându-l. Ah, şi acum pagina nu era scrisă şi tema doar pe jumătate, iar învăţătorul îl ameninţase deja pentru ultima oară! –

     Ah, Karlchen nu dorea nici măcar să se gândească la ameninţarea învăţătorului! În ciuda batjocurii de care se temea, izbucni în plâns de faţă cu toţi băieţii.

     - Ei, strigă Otto şi îşi făcu loc cu forţa până ajunse lângă Karlchen. Ce este?

     În timp ce Karlchen îşi povestea amărăciunea, Otto îşi luă de pe cap şapca nouă şi se scărpină cu mâna în cap; aceasta făcea totdeauna când se gândea. Apoi aruncă şapca în aer şi râse.

     - Fii liniştit, „papă-lapte“. Nu ţi se va întâmpla nimic, atât timp cât eu mă numesc Otto Franske. Voi, Rudolf şi Arnold, veniţi cu mine, trebuie să mă ajutaţi. Hai, vine învăţătorul!

     Karlchen se gândi mirat de ce îi luă cu sine exact pe cei doi. Erau tocmai cei mai prost crescuţi băieţi din clasă. Karlchen se uită după ei cu inima bătându-i tare cum se puseră în faţa învăţătorului. Karlchen s-ar fi mirat mai mult dacă ar fi auzit ce poveste mişcătoare îi povestea Otto învăţătorului: cum sărmanul Karl trebuie să lucreze aşa de mult la mătuşa cea severă şi cum unchiul îl bate aşa de mult, iar ieri iarăşi l-a bătut, şi ieri a avut şi dureri mari de cap, iar mâinile i-au ars ca atunci când ai febră, şi acum plânge pentru că nu şi-a terminat tema. Dar nu a avut cum să o termine!

     Otto povestea foarte înduplecător. Rudolf şi Arnold, care de abia îşi stăpâneau râsul, dădeau din când în când din cap aprobator. Învăţătorul nu avea o inimă de piatră. Îşi dădea seama că un copil bolnav nu poate lucra. Învăţătorul era sever numai cu copiii care îi puneau răbdarea la încercare. Printre aceştia se număra şi Karlchen. Învăţătorul consideră că era un lucru rău că sărmanul Karlchen trebuia să sufere atât de mult la unchiul şi mătuşa lui şi îi părea rău că fusese adesea aşa de nerăbdător cu copilul. Aşa că îl chemă pe Karl la el şi îl asigură consolându-l că nu era aşa de rău că nu şi-a făcut tema. El nu va primi nici bătaie, numai dacă nu s-ar preface prea prost. Karlchen credea că visează. Putea Otto să vrăjească? Acesta stătea în spatele învăţătorului, făcea tot felul de mutre şi se străduia să-şi îndese amândoi pumnii în gură, pentru a nu râde tare.

     - Otto, cum ai făcut asta?

     Pe tot drumul spre casă, Karlchen puse mereu această întrebare. Spunând aceasta, ochii îi străluceau de dragoste şi de admiraţie neţărmurită.

     Otto îl privi cu un aer de superioritate. Îi plăcea să fie admirat:

     - Adresează-te totdeauna mie! Te scot din orice bucluc, dar lasă acum întrebările deoparte. Învăţătorul nu te va mai bate. Încolo nu te interesează. Acesta este secretul meu.

     Karlchen îşi înclină capul. Acesta era un semn că se gândea.

     - Otto, spuse el în cele din urmă, acum ştiu.

     - Ce?

     - Cum ai reuşit cu învăţătorul!

     - Aşa?

     - Dumnezeu te-a ajutat!

     Otto roşi.

     - Prostii.

     - Nu, Otto, când m-am temut aşa tare, atunci... m-am rugat marelui Dumnezeu. Domnişoara de la şcoala duminicală spune că rugăciunea ajută.

     - Aşa?

     - Da, tu n-ai auzit?

     - Da, din partea mea, fie!

     - Şi atunci m-am rugat lui Dumnezeu, şi atunci...

     - Da, atunci... nu mai am timp, şi să ştii că eşti un pălăvrăgiu! strigă Otto supărat şi o porni repede.

     „Cu ce l-am supărat“, se gândi Karlchen şi se uită trist după el, „şi de ce are îngrozitor de multe secrete?“

     Da, care era motivul pentru care Otto se supărase? Cu dinţii strânşi, stătea fără să se mişte sub un stejar mare, o imagine de proastă dispoziţie. „De ce trebuie să fiu eu aşa un ştrengar prost?“ murmură el în sfârşit. „Dumnezeu m-a ajutat – pe mine – pe mine?“ Pe Otto îl luă cu călduri la acest gând. Ce băiat oribil era! Minciună, furt, înşelăciune! Acestea le ştia face – şi la acestea Dumnezeu l-a ajutat! „Aşa un pălăvrăgiu ca acest «papă-lapte»!“ Da, tata are dreptate când spune că toţi evlavioşii sunt proşti. Şi domnişoara Hedwig este proastă; dacă ar şti cine i-a furat portmoneul, nu mi-ar mai spune «băiatul meu drag». Ce prostie! De ce mă numeşte aşa? «Îţi mulţumesc, băiatul meu drag», da, aşa a spus, pentru că am căutat cu ea după portmoneu, care era de fapt în buzunarul meu. Nu voi mai merge la şcoala duminicală – nu – nu mă voi mai duce. Sunt proşti, teribil de proşti!“ Otto îşi trecu cu mâna peste ochi. Nu putea împiedica, ca acolo să se strângă ceva ciudat, umed. Conştiinţa sa deveni neliniştită şi foamea după Dumnezeul cel viu se anunţă. În această clipă, Otto ştia că în ciuda jachetei sale frumoase şi a şepcii sale noi era un băiat sărman, şi că „papă-lapte“ cu conştiinţa lui curată şi cu „gândurile sale proaste“ era mult, mult mai fericit decât el.

     „La naiba“, strigă deodată Otto, „sunt nebun?“ şi o porni drept spre casă. Fluieră un cântec vesel şi se scutură ca şi când ar fi vrut să scape de gândurile care îl împovărau. Când micuţul Emil Mertens apăru inofensiv, îl împinse brutal în şanţ.

     - De ce mă împingi, răule? plânse micuţul. Îi spun mamei, şi alergă grăbit de acolo.

     „Da, răule“, se gândi Otto, „asta se potriveşte mai bine decât «dragul meu băiat».“ Fără să vrea îşi duse mâna în buzunar unde se afla portmoneul domnişoarei Hedwig. O, dacă s-ar putea scăpa de el! Otto simţea că i s-ar lua o povară de pe suflet. „În povestirile evlavioase, într-adevăr, păcătoşii sărmani nu găsesc linişte până nu se scapă de bunul furat, până îl duc înapoi şi...“ Otto se opri dintr-odată şi privi ţintă la portmoneu. Era gol, şapca nouă de pe capul său era cumpărată din banii aceia şi – şi – Otto se aşeză pe o piatră şi îşi îngropă faţa în mâini – „şi nu mai este nimic de schimbat, şi totul este o prostie, şi mâine nu voi merge la şcoala duminicală şi niciodată, niciodată nu voi mai merge la şcoala duminicală, doar tata a spus deja de mult timp că este fără sens, că nu se ştie dacă într-adevăr există Dumnezeu.“ Otto nu putea împiedica, chiar dacă i se părea aşa de prostesc, să plângă tare aşa cum plânsese mai înainte micuţul Emil. Ştia acum că era nu numai un băiat rău, ci şi nefericit, şi că Dumnezeu îl vede şi îl va pedepsi; acest lucru Otto îl ştia, în ciuda a tot ceea ce spunea tatăl său.

     Trist şi cu capul plecat, Karlchen merse singur la şcoala duminicală. Îl rugase aşa de mult pe Otto să meargă cu el! Dar el se purtase aşa de ciudat cu el, îi spusese lucruri aşa de urâte şi la sfârşit chiar îl bătuse şi îl împinse la o parte. Otto, prietenul şi ocrotitorul său, pe care doar ieri îl admirase când îl ajutase cu temele de la şcoală! O, Karlchen era foarte trist şi în capul său goneau tot felul de gânduri. Chiar astăzi, mătuşa spusese lucruri aşa de urâte despre Otto. Dacă Liesel n-ar fi stat de partea lui şi nu ar fi distras-o pe mătuşă spre alte gânduri, ea i-ar fi interzis să-l mai ia cu el pe acel ştrengar rău. Apoi îi era teamă de ceilalţi copii. I se părea că toţi se vor uita la el, pentru că venea singur. De aceea paşii lui deveniră tot mai înceţi. Să se întoarcă? Ah nu, era imposibil! În inima lui Karlchen trăia ceva, era ca bastonaşul magnetic pe care mama lui i-l dăruise. Acesta se afla într-o cutie frumoasă, roşie, şi peştişori roşii, aurii se aflau lângă el. Când punea peştişorii în apă şi lua bastonaşul în mână, atunci Karlchen se minuna de fiecare dată cum bastonaşul şi peştişorii se atrăgeau reciproc. „Nu pot înţelege acest lucru!“ se gândea adesea Karlchen. Da, şi acum, şi în inima sa era ceva deosebit, ce nu putea pricepe şi care totuşi era o putere, care trăgea şi trăgea, încât a trebuit să observe: Mântuitorul şi eu, noi aparţinem unul de altul! De aceea era aşa de frumos la şcoala duminicală, pentru că auzea despre Mântuitorul. Şi chiar dacă nu înţelegea mult, trebuia totuşi să meargă, chiar dacă Otto nu a vrut acest lucru şi îl bătuse şi chiar dacă toţi copiii se vor uita ţintă la el şi se vor minuna, trebuia totuşi să meargă.

     - Ei, Karlchen, singur singurel? Unde este Otto?

     Karlchen se făcu roşu ca focul. Cea care întrebase şi îşi puse prietenos mâna pe umerii săi, era domnişoara Hedwig.

     - De ce nu vine Otto?

     Karlchen nu răspunse. Privea doar cu teamă la faţa domnişoarei Hedwig. Nu putea să scoată de pe buzele lui ceea ce Otto spusese: „Nu mai îmi place la proasta de şcoală duminicală, spune-i domnişoarei că nu mai vin.“ Deci Karlchen tăcea, dar domnişoara Hedwig părea să bănuiască ceva.

     - Doar tu eşti prietenul lui?

     Karlchen încuviinţă.

     - Îl iubeşti mult?

     Karlchen încuviinţă mai tare.

     - Atunci trebuie să-i fii şi un bun prieten. Vrei?

     - Da, şopti Karlchen.

     - Uite, tu eşti doar un băiat mic şi slab, dar trebuie să fii totuşi mai tare ca Otto şi trebuie să-l iubeşti aşa de mult, încât să-l ajuţi să iasă din toate relele şi să vină la Mântuitorul.

     Buzele lui Karlchen tresăriră, dar nu spuse nimic.

     - Trebuie să te rogi în fiecare zi pentru Otto şi trebuie să faci ferm şi fidel ceea ce vrea Mântuitorul, nu totdeauna ce vrea Otto. Auzi, Karlchen al meu?

     Da, el auzise, dar nu mai auzi nimic altceva toată ora. Repeta mereu ceea ce ea îi spusese. Da, el dorea să-i fie lui Otto un prieten bun. Va putea oare acest lucru?

     „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.“ Acesta era versetul pe care domnişoara Hedwig îl dădu astăzi copiilor să-l înveţe. Pentru aceasta, Karlchen a trebuit să-şi adune gândurile şi să-l spună împreună cu ceilalţi. De data aceasta, Karlchen învăţă deosebit de repede versetul. Domnişoara Hedwig zâmbi şi dădu din cap spre el:

     - Acesta l-ai învăţat bine, Karlchen, şi cred că nu-l vei mai uita niciodată.

     - Măi, „papă-lapte“, vino-ncoace!

     Otto şedea pe o bancă şi îşi bălăbănea picioarele. Privea foarte binevoitor, căci era stingherit. Îi părea rău că îl bătuse pe Karlchen. Acum dorea să se împace cu el, dar îi era puţin cam penibil.

     - Ai vânătăi? Am fost puţin grosolan cu tine, nu? Ei, nu strică! Uite, îţi dăruiesc ceva pentru asta! Nu-i frumos?

     Karlchen se înroşi.

     - Un portmoneu şi unul aşa de frumos! Dar, Otto, doar nu l-ai cumpărat?

     - Ei, crezi cumva că l-am furat? Eşti un nătărău, Karl, şi veşnic vei rămâne aşa. Este plictisitor să ţi se dăruiască ceva. Dacă nu-l vrei, dă-mi-l înapoi.

     Glasul lui Otto tremura, iar mâinile îi tresăriră.

     - Nu te supăra aşa de repede. M-am gândit numai, am crezut numai! Portmoneul este aşa de frumos, aşa de scump, tu nu poţi cheltui aşa de mulţi bani pentru mine!

     - De ce nu aş cheltui bani pentru tine, doar eşti cel mai bun prieten al meu! spuse Otto. De altfel l-am cumpărat ca vechi şi a fost foarte ieftin şi... Otto se întrerupse şi tuşi - mai bine nu mai spune la nimeni. Oamenii sunt adesea aşa de proşti şi apoi vorbesc tot felul de lucruri. Nu-mi place acest lucru.

     - Îţi mulţumesc, Otto, spuse Karlchen. Şi apoi porniră liniştiţi unul lângă altul. Era ciudat cu portmoneul. Karlchen trebuia tot mereu să se gândească unde îl văzuse cândva. Fusese oare numai într-o vitrină sau unde? Karlchen nu-şi mai putea aduce aminte şi ar fi vrut aşa de mult să ştie. Ascunse portmoneul cu grijă şi nu îl arătă nimănui. Dar se uita adesea la el, netezea cu degeţelele lui pielea neagră şi moale pe care se putea citi un „H“ aurit. Şi atunci se gândea că Otto îl numise prietenul său cel mai bun. Şi la domnişoara Hedwig se gândea. Ea îi spusese că trebuia să fie pentru Otto un prieten bun. Dar era îngrozitor de greu pentru el, căci Otto avea aşa de multe secrete şi se vorbeau tot mai multe lucruri rele despre Otto. Dar ce era cel mai rău era că Otto nu mai dorea să ştie nimic de Mântuitorul. Fără Otto însă, el nu ar fi ajuns niciodată la şcoala duminicală. El nu ar fi aflat tot ce ştia acum despre Mântuitorul, care vede totul şi aude totul, şi care îi iubeşte pe copiii proşti tot aşa de mult ca şi pe cei deştepţi! Totul era aşa de minunat, şi Karlchen spera că şi Otto ar crede dacă i-ar putea explica mai bine. El dorea totuşi aşa de mult să-i fie lui Otto un prieten bun. Karlchen suspină. Dar ce putea, făcea: el se ruga pentru prietenul său. 

(Se continuă în Martie)