duminică

Slab şi totuşi tare (3)



     Aducerea aminte este un lucru minunat. Karlchen se gândise mult timp unde văzuse portmoneul; acum, deodată, ştia. Exact acelaşi portmoneu îl ţinea domnişoara Hedwig în mână. Chiar înainte de începerea şcolii duminicale, domnişoara Hedwig îşi luă portmoneul pentru a pune în el donaţia lui Karlchen pentru sărmanii păgâni.
     - Băiatul meu, ce ai? strigă speriată domnişoara Hedwig. Nu înţelegea de ce copilul deveni deodată aşa de palid şi de ce privea ţintă la mâna ei. Vorbeşte, Karl, ce ai? îl întrebă apoi încă o dată şi îl luă de umeri.
     - M-am gândit – am văzut, se bâlbâi Karlchen, şi întrebă apoi foarte agitat: V-aţi găsit portmoneul?
     - Nu! Tonul domnişoarei Hedwig sună scurt şi surprins, şi se uită ţintă şi cercetător la băiat.
     În acea clipă, mulţi copii curioşi se îmbulziră, căci observară că era vorba de ceva neobişnuit. Karlchen încă mai stătea cu bănuţul în mână, având privirea plină de teamă îndreptată spre domnişoara Hedwig. Aceasta îi mângâie cu duioşie părul.
     - Este bine, băiatul meu. Doresc să vorbesc cu tine mai târziu. Îţi mulţumesc pentru bani.
     Sărmanul Karlchen! Aceasta a fost o oră la şcoala duminicală, plină de spaimă şi groază! De câte ori domnişoara Hedwig se uita la el cu prietenie, de atâtea ori îşi apleca ochii. Arăta a fi foarte conştient de vina sa.
     „Este posibil, să fie oare acest copil blând, timid, un hoţ? se gândi domnişoara Hedwig. Cu cât îl privea mai des, cu atât mai mult acest lucru îi devenea certitudine. Ah, şi ea se gândise că puterea Mântuitorului devenise tare în acest copil şi că El ar putea folosi această unealtă slabă spre mântuirea celui mai puternic, adică al lui Otto cel rău, sălbatic şi încăpăţânat! Totul era foarte decepţionant. Dar ea îl iubea pe acest mic „papă-lapte şi dorea să-l iubească în continuare, să-l scoată din lanţurile păcatului.
     - Aşteaptă-mă, Karl, spuse domnişoara Hedwig, când şcoala duminicală se termină, trebuie să vorbesc cu tine.
     Dar Karlchen nu o aşteptă. Încurcat şi alungat de teamă, îşi făcu cale prin ceata de copii. În timp ce domnişoara Hedwig aduna cărţile, Karlchen gonea fără răsuflare pe străzile liniştite până la locul unde Otto îl aştepta.
     - Otto, Otto, m-ai minţit, m-ai înşelat, m-ai adus într-o nenorocire. Este portmoneul domnişoarei Hedwig. Tu l-ai furat, eşti un hoţ şi eu... – Lacrimile îi înăbuşiră glasul.
     Otto se sperie foarte tare. Dacă atacul n-ar fi venit aşa de brusc, desigur ar fi scăpat din încurcătură prin minciuni. Dar aşa se trădă speriindu-se. Acum, Karl ştia secretul său. Şi ce era mai rău era că domnişoara Hedwig nu-l bănuia pe Otto, dar ce va fi dacă îl va lua pe Karlchen la interogatoriu?
     - Tu nu ne poţi scăpa prin minciuni, suspină Otto. Totul este pierdut, căci tu nu poţi fi de folos la nimic.
     Da, aceasta o ştia Karlchen deja de mult timp. Dar în toată teama confuză, un cuvânt suna totuşi în inima lui: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.
     - Otto, spuse încet Karlchen, eu nu pot minţi, dar indiferent ce va veni, eu nu te voi trăda.
     Pe buzele lui Otto tresări un zâmbet dispreţuitor, dar el dispăru când îl privi pe Karlchen în faţă. Apăru în el o bănuială despre laşii care devin eroi şi despre băieţii viteji care se arată drept eroi, dar care sunt totuşi laşi nenorociţi şi nimic altceva.
     - „Papă-lapte, păcat de tine! Ai putea deveni un martir sau orice alt sfânt, dacă – da, dacă nu ai fi un „papă-lapteaşa de prost.
     Sărmanul Karlchen! Pe inima lui era o povară grea. Era prea grea ca această sărmană inimioară temătoare să o poată purta cu sine mult timp.
     Dacă ar fi trăit mama lui, ea ar fi ştiut un sfat pentru orice. Ea fusese singurul om din lumea largă, de care Karlchen nu avusese niciodată teamă. Un dor de casă nemărginit îl cuprinse. Dacă ar fi putut să alerge acasă, la căsuţa cu trandafiri căţărători şi obloane verzi la ferestre! Dar la ce l-ar fi ajutat dacă s-ar fi dus acolo? Mama nu mai era. Ea nu-l mai aştepta pe Karlchen al ei... De când mama nu mai trăia, n-au mai existat braţe deschise pentru el. Acum toţi spuneau că el este prost şi un om de nimic. Şi Otto, singurul său prieten, da, şi Otto spunea asta. Otto nu-şi va mai pune niciodată braţul în jurul gâtului său, şi chiar dacă ar face-o, atunci ar fi braţul unui hoţ. Iarăşi şopti: „Karlchen, numai de data aceasta scapă-mă din încurcătură prin minciună, numai de data aceasta, de dragul meu! Dar Karlchen nu putea minţi. Oricât de des cumpănea aceasta, era imposibil. Cât de serios îi vorbise mama despre „hoţi şi mincinoşi! Apoi vedea faţa domnişoarei Hedwig: „Karlchen, Mântuitorul te iubeşte! Să nu-L întristezi niciodată! Auzi, niciodată! Şi Karlchen îşi presă mâinile pe inimă. „Niciodată, Mântuitorule drag, niciodată!
     Dar ce să facă cu portmoneul? Nu devenea el însuşi un hoţ, dacă îl păstra? Dacă l-ar fi dat domnişoarei Hedwig, ce ar fi spus? Ce gândea oare deja acum despre el? Nu, nu putea să se mai arate, nu putea să mai meargă la şcoala duminicală. Karlchen îşi acoperi faţa. „Ce să fac? Era complet nedumerit şi descurajat.
     „Ce să fac? aşa se gândea şi domnişoara Hedwig. Zi şi noapte, micuţul cu privirea plină de teamă îi stătea înaintea ochilor. Degeaba îl aşteptă duminica următoare. Pentru prima dată, locul său rămase gol. „Deci, este într-adevăr un hoţ. În mijlocul marii ei dezamăgiri dureroase, un glas pleda în adâncul inimii domnişoarei Hedwig pentru nevinovăţia lui Karlchen. Îşi spuse totuşi că acest glas era o „absurditate. Totul vorbea împotriva lui Karlchen, chiar şi fuga lui ruşinoasă şi rămânerea acasă. Trebuia să-l determine pe băiat să-şi mărturisească fapta. Un astfel de hoţ nu putea rămâne nepedepsit. Brutarul şi soţia sa erau oameni cinstiţi. Trebuia doar să meargă la ei. Karl va afla şi nu va uita niciodată, că furtul este un lucru ruşinos, dar nu se putea hotărî pentru acest drum.
     Când şcoala duminicală se termină, domnişoara Hedwig dori să meargă acasă, dar nu putu. Există o putere tare în inimile copiilor lui Dumnezeu, care îi conduce într-acolo unde ei nu vreau să fie conduşi, împotriva tuturor obiecţiilor raţiunii. De aceasta avea parte şi domnişoara Hedwig. „Trebuie totuşi să mă duc, suspină ea şi îşi îndreptă paşii foarte încet spre brutărie. Fără îndoială, ar fi fost mai bine pentru sărmanul copil care tremura şi plângea, dacă ea ar fi mers mai repede.
     Brutăria era închisă. Un bilet alb cu cuvintele „Duminica închis scrise îngroşat era agăţat de uşă. Ah, în această casă se simţea puţin din odihna de duminică, exista într-o mică măsură, ca un norişor peste capul micuţului Karl. Prăbuşit sub ploaia ameninţărilor groaznice, speriat şi bătut, se tupilă într-un colţ, părăsit de toţi. Chiar şi Liesel îi întoarse spatele. Karlchen auzise adesea, dar nu observase niciodată, că Mântuitorul poate mângâia. Acum observa acest lucru. Închise ochii, adormi din cauza marelui necaz şi visă că două braţe îl cuprinseră. Mama nu putea fi, ea era moartă, şi pe el îl dureau toate aşa de tare, bătăile, mânia şi dispreţul, dar totuşi – totuşi!
     „Mântuitorule drag, eu n-am minţit şi nici nu l-am trădat pe Otto. Îţi mulţumesc că de data aceasta n-am făcut nimic greşit şi Otto va fi mulţumit.
     Însăşi brutăreasa deschise domnişoarei Hedwig uşa. Faţa ei era încă roşie. Vorbea fără răsuflare din cauza marii mânii.
     - Din cauza lui Karl aţi venit, desigur. Este un băiat foarte rău. Insultă şi ruşine aduce asupra casei noastre cinstite. Ei, se va ruşina desigur, când vă va vedea. Dar vă rog, intraţi în cameră. Vă voi spune tot necazul şi toată nemulţumirea ce o avem cu ştrengarul.
     Brutăreasa făcu o scurtă pauză.
     - Ce s-a întâmplat? întrebă domnişoara Hedwig.
     - A furat! ţipă brutăreasa. Spunând aceasta, în ochii ei sclipi ceva ce avea puţină asemănare cu acea întristare sfântă cu privire la păcat. „Sărman mieluşel orfan, se gândi domnişoara Hedwig.
     - Este sigur, că el a furat? întrebă ea.
     - Da, sigur! El n-a vrut să spună şi să recunoască nimic nici când soţul meu a luat băţul şi l-a bătut. Ah, cât de încăpăţânaţi pot fi unii copii! Oricât l-a bătut, n-a spus niciun cuvânt! Dar domnişoară, de ce staţi în picioare, luaţi loc! Vă voi povesti cum s-a întâmplat totul.
     Se observa că perspectiva de a povesti „totul îi era o uşurare.
     Liesel se apropie treptat de mătuşa ei şi acum stătea în spatele scaunului. Ea auzise deseori, că „era o fată solidă, drăguţă, de care te puteai bucura – încât considera ca un adevărat noroc pentru unchiul şi mătuşa că ea, Liesel, era acolo. Ea era mângâierea şi compensaţia pentru toate necazurile pe care le făcea Karlchen. Cu cât mătuşa descria în culori mai întunecate caracterul lui Karlchen, cu atât mai luminos era descrisă Liesel. Liesel înţelegea că trebuia să facă o faţă tristă, dacă avea un frate de care trebuia să te ruşinezi. Mătuşa îşi puse deodată braţul în jurul ei:
     - Aici, domnişoară, aici este copilul meu de aur, răsplata mea de la Dumnezeu. O fetiţă drăguţă, nu?
     Dar domnişoara Hedwig se uită cu puţină dragoste spre fetiţa drăguţă, al cărei zâmbet sigur de sine nu-i plăcu. Liesel se înroşi. Copiii simt repede dacă sunt apreciaţi. Zâmbetul lui Liesel dispăru şi, când plecă din cameră, i se păru chiar că domnişoara nici nu era drăguţă. Îşi propuse să fie mai prietenoasă cu fratele ei. Din milă chiar plânsese împreună cu el când primise bătaie. Domnişoara ar fi putut într-adevăr să se uite la ea mai prietenos.
     - Karl, de altfel am vrut să-ţi spun că domnişoara ta este aici, dar de suferit nu o pot deloc. Nu, nu-mi place de ea. Te priveşte aşa, nu ştiu cum.
     O, Karlchen ştia cum se uita ea. Îşi ridică faţa palidă, plânsă, răvăşită. Tocmai se gândise la mama şi la ochii ei prietenoşi. Ah, dacă domnişoara nu ar fi domnişoara, ci ar fi aşa ca mama, atunci şi-ar putea pune braţele în jurul gâtului ei şi tot necazul ar avea un sfârşit; căci o mamă ştie totul şi îi poţi spune totul. Dar domnişoara era doar domnişoara, iar portmoneul era portmoneul ei... Dar ce vrea? Vrea să-l ducă la poliţie? Vrea să-i spună, că nu va mai avea voie să meargă niciodată la şcoala duminicală?
     - Liesel, şopti Karlchen, a venit din cauza mea?
     - Desigur, spuse Liesel cu importanţă. Ah, Karl, acum însă să spui imediat totul aşa cum este, altfel te bat iarăşi, şi este groaznic.
     Într-adevăr, era îngrozitor, nespus de îngrozitor. Şi totuşi, grozăvia îşi pierduse din grozăvie. Ce contradicţie ciudată!
     „Ah, Doamne Isuse, Tu care ştii totul şi poţi totul, nu poţi să faci ca cel puţin ea să mă creadă? şopti Karlchen. Nu ştia deloc cum ar putea face Dumnezeu aşa ceva minunat, nici nu aştepta un răspuns. Dar când se rugă, rămase şezând foarte liniştit, nu se gândea la nimic, dar aştepta. Ce?
     Nici el nu ştia. Dar în adevăr era ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl aştepta.
     Între timp, domnişoara Hedwig aflase „totul. Lucrurile arătau destul de rău. De câteva ori, brutăreasa observase că lipseau bani din casa de marcat.
     - Te poţi înşela, domnişoară, şi nu depind de câţiva bani, dar aseară mi-au lipsit totuşi trei mărci. Asta a fost prea de tot. „Bărbate, am spus, „cineva a fost la casa de marcat. Avem un hoţ în casă! Şi apoi mi-am adus aminte de băiat, de Karl. „Ce vorbeşti! spuse bărbatul meu. Îl apucă pe băiat şi îl interogă. Dar acesta ţinea capul într-o parte, aşa cum îi este felul, dar de spus, nu spuse nimic. Dar cum ne privea, nu ne-a plăcut.
     - Dar micuţul nu se uită niciodată la nimeni nestânjenit. Este aşa de timid şi sfios, spuse domnişoara Hedwig. Brutăreasa dădu din cap.
     - De ce să fie sfios? Astea sunt maniere de hoţ, dacă cineva nu te poate privi nestingherit. Şi când l-am scuturat ceva mai tare, a început să vorbească şi a recunoscut că a văzut casa de marcat acolo, pe masa din cameră.
     - A fost Karl singur în cameră?
     - Da, domnişoară. Dacă şi băiatul cel rău, Otto, care este prietenul său, dacă şi el a fost în cameră, nu ştiu. Asta nu vrea să spună deloc. Este ca şi când gura i-ar fi lipită cu clei. Aici nu ajută nicio ceartă şi nicio bătaie, chiar nimic! Acum lasă-l, i-am spus în sfârşit soţului meu şi l-am ţinut strâns de braţ. Liesel plângea şi îl ruga necontenit: Unchiule, nu-l omorî, ţipa întruna. Fata are într-adevăr o inimă ca aurul. Lasă-l să plece, am spus eu. Adevărul va ieşi la lumină. Şi aşa s-a şi întâmplat.
     - Aţi găsit o dovadă? întrebă domnişoara Hedwig.
     - Da, desigur! strigă triumfător brutăreasa. Ascultaţi mai departe, domnişoară. L-am luat deci pe băiat de braţ. Acum vii cu mine şi îmi arăţi toate lucrurile tale şi îţi întorci toate buzunarele.
     - Şi ce aţi găsit?
     - Nicio urmă, dar când am ajuns la lada cea veche unde îşi ţine el vechiturile sale, ştrengarul s-a făcut alb ca varul. „De ce ai devenit aşa de palid? l-am întrebat. Am început să despachetez bucată cu bucată. Şi ce am găsit acolo?
     - Bani?
     - Nu, un portmoneu. „Băiete, de unde l-ai furat?“ l-am întrebat. Atunci începu să urle. „Mătuşă, crede-mă, nu l-am furat, mătuşă, crede-mă! Nu sunt un hoţ! Desigur, aşa spun toţi.
     - De unde ştiţi că el l-a furat? întrebă domnişoara Hedwig. Ea însăşi se miră de ce întrebase aşa.
     Brutăreasa râse:
     - Ar fi putut să spună de unde îl are.
     - Vă rog, arătaţi-mi portmoneul.
     - Uitaţi, domnişoară, aşa un lucru frumos.
     - Îmi aparţine, spuse domnişoara Hedwig.
     Brutăreasa se uită ţintă la ea.
     - Vă aparţine? – Dar cum a ajuns băiatul în posesia lui? Şi – şi – este gol.
     - Vă rog, lăsaţi-mă o clipă singură cu copilul, poate...  domnişoara Hedwig se opri. Se miră de ea însăşi. Cum putea ţine partea unui mic hoţ? Poate vă pot explica imediat totul.
     Brutăreasa se arătă foarte mirată şi curioasă.
     - Cum doriţi. Karl este aici în cămăruţa lui.
     - Karl! Faţa domnişoarei Hedwig era tristă şi tonul ei foarte serios.
     Ca o păsărică intimidată, Karlchen îşi ridică încet capul şi o privi. Faţa lui era palidă şi plânsă. Ochii domnişoarei Hedwig se umplură de lacrimi. Arăta jalnic, un copil părăsit şi totuşi nepărăsit. Domnişoara Hedwig simţea că în jurul lui era ceva: o protecţie nevăzută. Îşi întinse braţele: Karlchen, sărmanul meu băiat, dragul meu copil!
     Peste faţa umedă de lacrimi trecu repede o rază uşoară. Crezu că era mama lui iubită. „Mamă, mamă, strigă băiatul şi se aruncă în braţele deschise.
     Este un lucru minunat „impulsul. Amândoi au acţionat din impuls. În următoarea clipă au fost conştienţi de acest lucru. Karlchen ar fi preferat să intre în pământ. Ce va gândi domnişoara despre el? Şi domnişoara Hedwig se gândi că băiatul pe care îl ţinea în braţe era un hoţ. Spera că el îşi va mărturisi vina. Totuşi îl luă pe băiat în poală şi îi mângâie blând capul său cel blond. Mintea ei îi spunea tot felul despre slăbiciune şi nebunie, şi că astfel era cu neputinţă să obţină ceva de la acest băiat. „Dar nu pot altfel, spunea glasul inimii ei. Ea strânse mai tare la sine capul lui Karlchen. Atunci, băiatul împreună mâinile şi buzele lui se mişcară – se ruga?
     Pentru Karlchen, acele clipe fură de neuitat. I se părea că visează, ca şi când nu ar fi fost mâna domnişoarei Hedwig, ci mâna Mântuitorului care îl atinsese. Când toţi oamenii s-au întors împotriva lui, Mântuitorul a intervenit şi a făcut o minune. Sau nu era o minune nemaiauzită, că ea, tocmai ea îl credea pe el, în timp ce totuşi el vedea în mâna ei portmoneul, pe care îl găsiseră la el.
     Domnişoara Hedwig deschise de câteva ori gura. Dar o închise de fiecare dată. Bănuia ceva din această clipă deosebită. Tot ce trebuia să spună, nu putea rosti. „De ce oare nu? se gândi ea. Dar un răspuns la acest De ce nu găsi.
     Brutăreasa stătuse o bucată de timp ascultând la uşă. Apoi râse batjocoritor şi plecă de acolo. „Nu înţeleg nimic! Înăuntru este linişte completă, niciunul nu spune nimic.
     În mod minunat, Karlchen a fost acela care a rupt tăcerea.
     - Cum a făcut Mântuitorul ca – ca să ştiţi că nu sunt un hoţ?
     O roşeaţă fină cuprinse la această întrebare surprinzătoare faţa domnişoarei Hedwig. Se simţi încurcată şi vinovată, când văzu ochii albaştri ai copilului îndreptaţi asupra ei întrebători şi plini de încredere.
     - Mântuitorul poate totul, spuse ea ocolind întrebarea. Când soseşte timpul, atunci aduce adevărul la lumină. Atunci cei răi îşi primesc pedeapsa – se opri.
     Ce băiat ciudat! Mai înainte faţa îi strălucise în raza luminoasă a soarelui. Şi acum, un nor de spaimă trecu peste ea. Buzele începură să-i tremure ca şi când lupta împotriva plânsului.
     - Karlchen, nu poţi să-mi spui la ce te gândeşti tocmai acum?
     Nu, acest lucru era imposibil să i-l spună. La Otto se gândise, la Otto care era un hoţ. La acest Otto se gândise zi şi noapte, atât timp cât ascunsese portmoneul. Şi tot la el se gândise când fusese bătut, dar nu numai la Otto, nu, ci şi la El, care S-a lăsat bătut şi omorât. El a spus: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Şi chiar dacă Karlchen ştia că el era un laş şi un „papă-laptecare nu ştia nimic şi toate le făcea prost, ceva vrea neapărat să facă: vrea să-şi strângă buzele şi să nu trădeze nimic. Şi chiar dacă îl vor bate de moarte, ei nu trebuiau să afle că Otto era un hoţ.
     - Karlchen!
     Dar Karlchen dădu doar mut din cap. Dacă ochii săi n-ar fi vorbit o limbă aşa de imploratoare, mută, domnişoara Hedwig s-ar fi supărat de gura lui bine închisă.
     - Karl, nu vrei să-mi spui cine ţi-a dat portmoneul?
     Gura bine închisă a lui Karlchen se deschise larg de mirare buimăcită, dar în următoarea clipă buzele lui se închiseră mai bine ca niciodată. Nu, el nu va trăda nimic. –

     Când o jumătate de oră mai târziu, domnişoara Hedwig părăsi casa, era complet nedumerită. Nu obţinuse cu vizita ei nimic, poate chiar stricase. Încercase să o convingă pe brutăreasă, împotriva oricărei raţiuni, de nevinovăţia lui Karl. Ea trebui să-i promită că nici nu-l va alunga şi nici nu-l va mai bate pe Karl. Dar cine era hoţul? Portmoneul încă îl ţinea în mână când, luând colţul, dădu de un băiat care, fluierând tare, alerga în urma unei mingi de cauciuc.
     - Otto!
     Băiatul se făcu roşu ca focul şi îşi scoase şapca nouă-nouţă de pe cap. La vederea băiatului, o bănuială fulger îi trecu prin inimă.
     - Otto, de ce nu mai vii la şcoala duminicală?
     Băiatul zâmbi obraznic.
     - Tata nu vrea să mai vin!
     - Şi tu doreşti să vii?
     - Da, domnişoară.
     Otto nu se înroşi, cu toate că şi una, şi alta erau minciuni.
     - Atunci voi vorbi cu tatăl tău.
     Acum Otto se înroşi.
     - Asta nu ajută la nimic, domnişoară, strigă grăbit, căci…
     - Căci ce?
     - Căci tata doar se va supăra.
     - Asta este treaba mea. Otto, uite – cunoşti acest portmoneu?
     Faţa roşie a lui Otto se făcu mai roşie.
     - Nu, spuse el şi dădu din cap.
     - Trebuie totuşi să-l fi văzut la prietenul tău Karl.
     Otto lăsă să-i cadă mingea şi apoi o prinse iarăşi.
     - Doresc să ştiu cine i-a dat lui Karl portmoneul.
     - Este al dumneavoastră?
     - Da, Otto, doar ştii asta!
     Privirea domnişoarei Hedwig era îndreptată asupra lui cu o aşa pătrundere şi seriozitate, că inima lui Otto începu să bată tot mai tare, aşa de tare ca şi când ar fi vrut să-i sară afară. Dar ea nu trebuia să observe nimic. Şi pentru că Otto nu putea să fugă, exista doar o scăpare: obrăznicia.
     - Cum să ştiu asta? N-am deloc habar! Nu l-am văzut niciodată.
     Suna tare obraznic, dar domnişoara Hedwig nu luă în seamă.
     - Doresc să ştiu cine i l-a dat. Trebuie să fi fost un băiat foarte ticălos şi laş.
     Se opri.
     - Trebuie să plec, tata mă aşteaptă!
     - Aşa? spuse liniştit şi în acelaşi timp îşi puse mâna cu fermitate pe umerii lui Otto. Au vrut să-l alunge pe prietenul tău de acasă, Otto. L-au bătut foarte tare, dar el îşi strânge buzele şi nu vrea să spună cine este hoţul.
     Buzele lui Otto începură să tremure, şi genunchii săi de asemenea.
     - Să nu mai spui niciodată că Karl este un „papă-lapte. El are mai mult curaj decât tine, Otto, el va…
     Otto nu mai ascultă ce va face Karlchen. Se desprinse de mâna care îl ţinea. Alergă de-a lungul străzilor în grabă sălbatică, fără a se uita în jur, cum fuge un hoţ pe urmele căruia este urmăritorul. El ştia că ea nu-l va urmări. Dar ceea ce totuşi îl urmărea era privirea serioasă a ochilor ei, tonul glasului ei şi faptul că avea dreptate! El era într-adevăr un băiat ticălos, laş. Deabia când Otto lăsă în urma sa oraşul, se opri. Deabia mai respira. Îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Apoi se aruncă jos pe pământ sub ramurile proeminente ale unui stejar foarte bătrân. Sunară clopotele. Otto şi-ar fi astupat urechile. De fapt, de ce? Primiseră clopotele o limbă? Nu strigau: „Hoţul! Hoţul!?
     Otto sări în sus şi alergă mai în adânc în pădure, acolo unde nu era niciun drum şi nicio potecă. Se strecură sub un tufiş mare. Şi aici auzea clopotele: „Hoţul! Hoţul! Să fugă oare mai departe? Încotro? Agitat ca şi Cain trebui deodată să se gândească. Dar un Cain totuşi nu era. Apoi se strâmbă şi închise ochii. Îşi imagină că era obosit şi ar putea dormi. „Gândiţi-vă, copii, cât de nenorocit a fost sărmanul Cain – aşa istorisise cândva domnişoara Hedwig. Ciudat că îi venea acum în minte totul, cu toate că nu fusese niciodată un elev atent. Dar domnişoara Hedwig descrisese aşa de mişcător cum Cain nu găsise niciunde odihnă; când foşnea o frunză, tresărea. Cu un ţipăt, Otto sări deodată în sus. Sub ramurile uscate la picioarele sale foşni ceva. Fusese o şopârlă nevinovată şi nimic altceva. Dar Otto fugi de acolo, îi era teamă de orice şi încă mai auzea mereu: „Trebuie să fi fost un băiat foarte ticălos şi laş.
     Otto îşi încetini paşii. Văzu licărind haine colorate printre tufişuri. Oamenii nu trebuiau să-l vadă. Dar, de fapt, de ce nu? Otto se gândi şi începu să fluiere un cântec. Doar totul nu fusese chiar aşa de rău. Karlchen primise într-adevăr bătaie. Şi el, Otto, trebuia să fie foarte atent, ca să nu iasă nimic la iveală. Fluierând tare, Otto plecă mai departe.

(Se continuă în Aprilie)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu