Încredere

   - Petre, nu poţi să-mi faci o ceașcă de cafea?

   Petre stătea pe banca de sub fereastra dormitorului şi cojea araci. Auzi imediat strigătul soţiei lui bolnave prin fereastra deschisă, dar mai bine nu l-ar fi auzit, căci îi amintea de sărăcia lui. Nu mai era nicio boabă de cafea şi niciun ban în casă. Era o artă să faci cafea. Petre L. era un om harnic; dar de când facturile pentru medic şi medicamente pentru boala soţiei lui au înghiţit aşa mulți bani, câştigul lui mic de rotar nu mai era suficient, şi între timp deveniseră foarte săraci.

   - Petre, nu mai avem boabe de cafea? strigă din nou soţia lui.

   - Fii liniştită, Eliza, se va face, răspunse el şi merse în mica bucătărie. Luă cutia de pe raft. Era goală. Numai mirosul de cafea mai era în ea. Tot la fel de gol era şi portmoneul lui Petre, iar ca să împrumute la vecini nu dorea. Dar nu ştia ce să facă. Petre L. era un creştin, unul dintre aceia care se ţinea strâns de Mântuitorul şi se încredea în Cuvântul Lui. El citise dimineaţa un psalm şi îşi aduse aminte acum de un verset de acolo: „Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor.“ Deci, cămările lui Dumnezeu nu erau goale. El Îşi hrănea zilnic animalele – cu cât mai mult pe fiii oamenilor! Şi nu va putea să procure El o ceaşcă de cafea pentru această casă?!

   Petre i-a spus dorinţa lui Domnului şi a crezut că El îl va ajuta.

   - Ah, Petre, se tângui iarăşi din dormitor soția, când îmi aduci odată cafeaua?

   - Imediat, imediat, Eliza, fii liniştită! Acum văd de foc, răspunse omul bătrân. Aşa şi făcu şi puse un ceaun plin cu apă pe sobă. Apoi puse ceştile pe masă. Zăngănea tare cu vasele, ca bolnava să audă şi să se bucure. Apa firbea pe sobă. Cineva bătu la uşă. O fată cu un coş greu intră.

   - Domnule L., doamna R. vă trimite aceasta. Sărbătorim o zi de naştere în casă şi a dorit să facă cuiva o bucurie. Atunci s-a gândit la soţia dumneavoastră bolnavă.

   Spunând aceasta, fata puse coşul jos şi se furişă din bucătărie. Petre L. îngenunche în faţa coşului plin şi despachetă. Dar el îşi revărsă şi mulţumirea adâncă a inimii lui înaintea Domnului care îl ajutase. Curând maşina de cafea zornăia, iar în timp scurt doi oameni fericiţi şedeau în camera bolnavei şi beau cafea. În coş nu se afla doar un sfert de kilogram de cafea boabe, ci şi pâine, zahăr, ouă, carne şi multe altele.

   Atunci trecu pe acolo un prieten bun. Mirat văzu masa îmbelşugată a oamenilor săraci.

   - Vino! strigă Petre şi îl împinse spre masa plină. Uite, cum Dumnezeu este dragoste! Eu L-am rugat pentru câteva boabe de cafea şi El mi-a dat toate acestea. Nu sunt un om fericit în sărăcia mea?

   Peter L. și soţia lui sunt de mult în Paradis, acolo unde nu mai este sărăcie şi lipsă. Un prieten de-al lor mi-a spus această mică întâmplare şi de asemenea că nu trebuie să o trec sub tăcere. Astfel am istorisit-o aici şi adaug: Ce bine să ştim că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dragostei!