vineri

O lumină luminează



   Era o zi umedă și rece. Soarele rămânea ascuns sub nori groși. Fără încetare, vântul sufla ploaia spre fereastră. Dora se uita afară pe stradă.
   „Ce zi plictisitoare și posomorâtă!“ se gândi ea. Nimeni nu se ocupa de fetiță, nimeni nu se juca cu ea, ca să treacă timpul mai repede. Tata era la birou, mama avea dureri de cap, iar bebelușul, surioara mai mică a Dorei, plângea de un timp îndelungat.
   Dora stătea la fereastră, cu coatele pe pervazul ferestrei, cu năsucul lipit de geam. Dacă ar fi măcar bunica aici...
   Bunica a spus cândva, că dacă ar citi dimineața un capitol din Biblie și apoi ar încerca să facă ce scrie acolo, atunci nu ar mai avea timp să se simtă singură și să fie tristă, atunci nu ar mai fi plictisită.
   Dora s-a dus să-și aducă Noul Testament. Acum avea timp să învețe versetul pentru școala duminicală. Îl găsi repede, în Evanghelia după Matei, în capitolul 5:
   „Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor...“
   Dora deveni gânditoare. Era o zi posomorâtă, urâtă. Dar nu putea să aducă ea puțină lumină? Nu trebuia să-i lumineze lumina ei pe toți din casă?
   Bebelușul încă mai plângea. Dora se duse în camera de copii, o ridică pe surioara ei cu atenție din pat, o luă în brațe și se așeză puțin cu ea pe marginea patului, astfel ca bebelușul să poată râgâi. Când după un timp așeză bebelușul jos, aproape că era adormit.
   Apoi Dora se duse în dormitorul mamei. Mama a trebuit să se pună în pat, pentru că avea dureri puternice de cap. Spuse:
   - Frumos din partea ta, că ai liniștit bebelușul. Eu nu aș fi putut acum, pentru că nu mă simt deloc bine.
   Dora se bucură mult de această laudă. Ea alergă în baie și se întoarse cu o cârpă umedă, pe care o puse pe fruntea mamei. Apoi trase perdelele la fereastră, ca să se facă întuneric în cameră și părăsi încet dormitorul. Mama îi zâmbi:
   - Dora mea cea bună!
   Și în camera de joacă era ceva de făcut. Acolo trebuia să se facă în sfârșit ordine. Și apoi în bucătărie! Era aproape ora 5, iar tata trebuia să vină în orice moment acasă.
   „Desigur, se va bucura dacă voi pune masa pentru el“, se gândi Dora.
   Deabia termină, când tatăl sosi.
   - Ah, mica mea rază de soare, astăzi ai muncit mult!


   Când mama s-a simțit puțin mai bine și s-a putut ridica, când bebelușul după somnul lui râse și dădu din picioare, când tata s-a așezat lângă Dora și a început să se joace cu ea, atunci lumea a arătat pentru toți din casă altfel decât la amiază, cu toate că afară cerul mai era încă acoperit de nori și vântul bătea ploaia înspre geamurile ferestrelor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu