Era o zi umedă și rece. Soarele rămânea
ascuns sub nori groși. Fără încetare, vântul sufla ploaia spre fereastră. Dora
se uita afară pe stradă.
„Ce zi plictisitoare și posomorâtă!“ se gândi
ea. Nimeni nu se ocupa de fetiță, nimeni nu se juca cu ea, ca să treacă timpul
mai repede. Tata era la birou, mama avea dureri de cap, iar bebelușul, surioara
mai mică a Dorei, plângea de un timp îndelungat.
Dora stătea la fereastră, cu coatele pe
pervazul ferestrei, cu năsucul lipit de geam. Dacă ar fi măcar bunica aici...
Bunica a spus cândva, că dacă ar citi
dimineața un capitol din Biblie și apoi ar încerca să facă ce scrie acolo,
atunci nu ar mai avea timp să se simtă singură și să fie tristă, atunci nu ar
mai fi plictisită.
Dora s-a dus să-și aducă Noul Testament.
Acum avea timp să învețe versetul pentru școala duminicală. Îl găsi repede, în
Evanghelia după Matei, în capitolul 5:
„Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată
pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună
sub obroc, ci o pun în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să
lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor...“
Dora deveni gânditoare. Era o zi posomorâtă,
urâtă. Dar nu putea să aducă ea puțină lumină? Nu trebuia să-i lumineze lumina
ei pe toți din casă?
Bebelușul încă mai plângea. Dora se duse în
camera de copii, o ridică pe surioara ei cu atenție din pat, o luă în brațe și
se așeză puțin cu ea pe marginea patului, astfel ca bebelușul să poată râgâi.
Când după un timp așeză bebelușul jos, aproape că era adormit.
Apoi Dora se duse în dormitorul mamei. Mama
a trebuit să se pună în pat, pentru că avea dureri puternice de cap. Spuse:
- Frumos
din partea ta, că ai liniștit bebelușul. Eu nu aș fi putut acum, pentru că nu
mă simt deloc bine.
Dora se bucură mult de această laudă. Ea
alergă în baie și se întoarse cu o cârpă umedă, pe care o puse pe fruntea
mamei. Apoi trase perdelele la fereastră, ca să se facă întuneric în cameră și
părăsi încet dormitorul. Mama îi zâmbi:
- Dora
mea cea bună!
Și în camera de joacă era ceva de făcut.
Acolo trebuia să se facă în sfârșit ordine. Și apoi în bucătărie! Era aproape
ora 5, iar tata trebuia să vină în orice moment acasă.
„Desigur, se va bucura dacă voi pune masa
pentru el“, se gândi Dora.
Deabia termină, când tatăl sosi.
- Ah,
mica mea rază de soare, astăzi ai muncit mult!
Când mama s-a simțit puțin mai bine și s-a
putut ridica, când bebelușul după somnul lui râse și dădu din picioare, când tata
s-a așezat lângă Dora și a început să se joace cu ea, atunci lumea a arătat
pentru toți din casă altfel decât la amiază, cu toate că afară cerul mai era
încă acoperit de nori și vântul bătea ploaia înspre geamurile ferestrelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu