Pentru a explica cititorilor împrejurările de viață ale micii vânzătoare
de flori, trebuie să mergem cu gândul câțiva ani în urmă.
Cu aproximativ zece ani înainte de începerea povestirii noastre, doamna
Rodener, o doamnă de origine germană, ce aparținea claselor înalte ale
societății, s-a mutat cu cele două fiice ale ei, Maria și Julia, la Florența,
pentru ca în clima caldă din sud să găsească o revigorare a sănătății ei
atacate de multă durere.
La recomandarea prietenilor bine văzuți ai soțului ei decedat, a găsit
curând intrare în cercurile nobile ale societății. În mod deosebit, signora
Amalfi, o doamnă bogată, la fel ca ea văduvă, a primit-o bine pe străină. Străina
aparținea de biserica protestantă și s-a scandalizat de ceremoniile bisericii
romane. Dar cu timpul a ajuns să facă să dispară toate ideile ei preconcepute. Anturajul
reciproc a devenit cu fiecare zi mai apropiat, astfel încât Gaetano Amalfi,
fiul signorei, a cerut mâna Mariei, fiica mai mare a doamnei Rodener.
Totuși, acest lucru a pus-o pe mama Mariei în mare încurcătură. Ea se
plângea că nu a supravegheat suficient de bine relația celor doi tineri, și
mult timp s-a opus să-și dea consimțământul pentru căsătoria lor, care nu părea
să promită o fericire adevărată în căsnicie pentru ambele părți datorită
diferenței de păreri creștine.
Nici Maria nu a rămas fără remușcări, nu doar pentru că a fost crescută ca
protestantă, ci și fiind convinsă de adevărul credinței ei. Totuși a încercat
să potolească neliniștea inimii ei prin faptul că își zicea că Gaetano se va
dezice curând de părerile obținute prin educația lui, din dragoste pentru ea.
Ce mare fericire ar fi, se gândea ea, să-l poată conduce din negura tradițiilor
omenești la lumina adevărului dumnezeiesc! Sentimentele ei au biruit, iar mama
și-a dat oftând consimțământul.
Judecând după aparența exterioară, Gaetano și tânăra lui soție erau o
pereche foarte fericită. Dar Maria a recunoscut curând cât de mult s-a înșelat
în speranța ei de a-l elibera pe soțul ei de rătăcirea lui. Gaetano i-a rămas
devotat și asculta uneori cuvintele ei, când ea îi prezenta adevărul că omul nu
este îndreptățit prin faptele Legii, ci doar prin credință.
Dar influența signorei asupra fiului ei a fost mai puternică decât cea a
Mariei asupra soțului ei. Doamna în vârstă era o catolică înfocată, care o supraveghea
suspicioasă pe nora protestantă. Tânăra femeie trăia uneori ore amare. Dar
tocmai aceste mâhniri au fost în mâna lui Dumnezeu un mijloc de a întări inima
ei în adevărul, pe care ea din păcate l-a tăgăduit într-un anumit sens. Unele
nopți le petrecea nedormind, și rugăciunea ei arzătoare era ca Domnul să-l elibereze
pe soțul ei de rătăcirea lui și să-l facă cu adevărat ucenicul Lui. Și
rugăciunea ei insistentă a fost ascultată, dar într-un mod care i-a adus inima
aproape până la marginea disperării.
Încă nu trecuseră nici măcar doi ani de la căsătoria lor, când Gaetano,
care niciodată nu fusese foarte puternic, se îmbolnăvi, încât se temeau de ceea
ce este cel mai rău. Durerea s-a agravat văzând cu ochii, încât doctorii au
trebuit să admită că nu mai exista nicio speranță de însănătoșire.
Aceasta a fost o încercare îngrozitoare pentru tânăra soție. Ea nu era
doar martora durerilor chinuitoare, care aproape nu-l mai părăseau pe sărmanul
bolnav, dar și a durerilor sale lăuntrice, care n-au putut fi îndepărtate prin
niciun efort al duhovnicului familiei.
Pe de altă parte însă, ea a putut înțelege în acest timp greu cât de prețioasă
îi era soțului ei. Ea era singura pe care el o suporta permanent lângă patul
lui. Și aceste momente, ea le-a folosit pentru a-l ruga tot mereu pe soțul ei,
cu gingășie și cu un duh adevărat de rugăciune, să-și pună toată încrederea lui
doar pe lucrarea de împăcare a lui Hristos.
Și atunci, sămânța bună a căzut într-o inimă pregătită prin har. Ca
solzii i-au căzut de pe ochi. Glasul conștiinței a vorbit tare. La ce îi
foloseau sacramentele de moarte și alte orânduiri bisericești? Putea preotul
să-i spele păcatele și să deschidă sufletului poarta cerului? O, nu! Sărmanul
bolnav a simțit că pentru aceasta avea nevoie de sângele lui Hristos. Iar acest
sânge pentru curățirea de toate păcatele a curs la Golgota. A crezut cu toată
inima în acest sânge și a găsit pace.
Cât de urât s-a uitat preotul Pietro, duhovnicul, când muribundul l-a
respins într-o dimineață cu observația că el a găsit mântuirea pe o altă cale!
Mare groază a umplut inima signorei în vârstă, când preotul i-a adus vestea că
fiul ei muribund a căzut de la credința lui; „fără îndoială ca urmare a
influenței protestantei, pe care și-a ales-o ca soție“, murmură ea și alergă în
camera bolnavului.
Clipele muribundului erau vădit numărate. El se odihnea în brațele
soției sale tinere. Sfârșitul părea să fie aproape, dar privirea sa arăta
strălucirea bucuriei cerești. Expresia feței palide oglindea pacea, pe care
lumea nu o poate da și nu o poate răpi. La ce folosea că doamna în vârstă lăsa
frâu liber vorbirii ei? La ce foloseau blestemele, cu care preotul Pietro îl amenința
neîndurător pe muribund? Gaetano a recunoscut cu bucurie credința sa în sângele
lui Isus și l-a respins pe preot, care tot mereu insista, pentru a-l smulge pe
muribund din erezie. Gaetano a găsit cuvinte prietenoase pentru mama lui. Dar
ultimul oftat, care a venit pe buzele sale, a fost o rugăciune fierbinte pentru
iubita sa soție și unica sa fiică. O oră mai târziu, sufletul lui Gaetano a
fost răpit la Cel pe care Gaetano L-a găsit și L-a recunoscut în ultimele zile
ale vieții ca Mântuitor al său.
Durerea tinerei soții era de nedescris. A fost alinată doar prin harul
nesfârșit al lui Dumnezeu, pe care l-a găsit la patul soțului ei. Acum, mica ei
fiică era aproape unicul obiect al bucuriei ei pământești. Micuța era leit
soțul ei. Trăsăturile ei arătau același zâmbet, ochii ei întunecați aceeași
strălucire, vorbirea ei același sunet.
Dar ah! Și această bucurie trebuia să-i fie distrusă văduvei tinere.
Aproape nu îndrăznea să o considere pe micuță ca proprietatea ei în prezența
soacrei cu priviri morocănoase și a îngrijitoarei, angajată de soacra ei și
total devotată ei, Amalia Tita. I se părea că toate pârghiile s-au pus în
mișcare, pentru ca să o țină pe ea, mama, pe cât posibil departe de copilul ei.
Îngrijitoarea era fiica unui pescar și primea adesea de la signora
permisiunea de a merge cu copilul la casa părinților ei. Maria nu putea
împiedica aceasta, dar a rugat-o din inimă pe îngrijitoare să nu urce cu micuța
în barca tatălui ei.
Dar acum imaginează-ți înspăimântarea ei, când Beppo, fratele cel mai
mic al îngrijitoarei, a adus într-o zi vestea ce-ți rupea inima că barca
fratelui său Achille s-a lovit de o altă barcă cu pescari și s-a scufundat, și
că nici fratele lui, nici sora lui Amalia, nici micul copil nu au putut fi
salvați. Numai un mic pantof și o rochiță a micuței, care s-au găsit la malul
râului, erau singurele mărturii ale evenimentului tragic.
Sărmana mamă! Se înțelege că era aproape de disperare.
Mai multe zile la rând au fost trimiși oameni pentru a face cercetări
amănunțite, dar ei nu i-au adus înapoi mamei comoara pe care Domnul i-a
încredințat-o. Bolnavă de jale și tulburare, nu s-a putut îngriji de nimic, ci
a trebuit să lase toate rânduielile în grija soacrei.
După ce toate cercetările s-au dovedit a fi fără rezultat, aproape
nimeni nu se mai îndoia că micuța, raza de soare a tinerei văduve, și-a găsit
mormântul în valurile fluviului.
Acum, Maria nu mai putea rămâne în casa soacrei ei. Doamna în vârstă nu
putea să o ierte că l-a determinat pe fiul ei să refuze iertarea de păcate a preotului,
și adesea i-a spus că fiica lui Gaetano, dacă va fi crescută protestantă, nu va
deveni niciodată moștenitoarea tatălui ei. Dar acum, după moartea fiului și a
nepoatei, era pe deplin ruptă orice legătură.
Maria devenise o străină în casa signorei Amalfi.
(Se continuă în mai)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu