Prea târziu

   Rusaliile stăteau la uşă. Pământul şi-a îmbrăcat haina de sărbătoare. Pe păşune, mii şi mii de flori îşi legănau căpşoarele lor plăpânde în bătaia vântului.

   În vila doctorului Georgescu, care se afla la marginea unui orăşel în apropiere de pădure, se făcea de zor curăţenie. Era aşa de mult de lucru în curte şi în grădină, încât şi micuţa Lili era ocupată cu lucrul. Ea măturase potecile şi acum, cu obrajii roşii, venea sărind în întâmpinarea mamei sale.

   - Mamă, am măturat toate potecile. Mă pot duce acum pe poiană? Aş dori mult să culeg un buchet de flori pentru tanti Elisabeta, spuse ea.

   - Da, draga mea, se bucură mama. Tanti Elisabeta se va bucura, desigur!

   Lili fugi pe păşune. Se bucura că tanti Elisabeta va veni din nou în vacanţă la ei. Ea era o prietenă a doamnei doctor şi trăia ca învăţătoare într-un oraş din apropiere. Pentru că nu avea rude sau apropiaţi, primea cu bucurie invitaţia prietenilor, a căror casă o vedea ca pe locul ei natal. Pentru toţi era un musafir drag; dar nimeni nu aştepta cu atâta nerăbdare venirea ei ca Lili, care se gândea că tanti Elisabeta vine de dragul ei. Cu tanti se putea juca orice joc, putea să o întrebe tot felul de lucruri. Ce povestiri minunate putea istorisi tanti Elisabeta!

   În curând, Lili a avut un buchet mare, care va înfrumuseţa camera de oaspeţi.

   În sfârşit sosi şi momentul când Lili aştepta nerăbdătoare împreună cu mama ei venirea trenului în gară. Tanti Elisabeta a fost condusă spre casă cu multă bucurie.

   - Tanti Elisabeta, veniţi cu mine în grădină? Am să vă arăt straturile mele de flori; în acest an au înflorit foarte frumos micşunelele! Am şi un leagăn şi...

   - Aşteaptă măcar o clipă, Lili! spuse mama râzând. Tanti Elisabeta trebuie să-şi bea mai întâi cafeaua. Apoi, dacă doreşte, poate să meargă cu tine.

   Tanti promise că va merge şi Lili mâncă bucuroasă o bucată mare de prăjitură.

   Într-o zi frumoasă de vacanţă, Ana, o prietenă bună cu Lili, avea ziua de naştere. Lili s-a pregătit să meargă în vizită la prietena ei.

   - La şapte fix să fii acasă, îi spuse mama la plecare.

   - Desigur, mamă!

   Dar jocul de-a v-aţi ascunselea în grădină la prietena sa era prea minunat. Orele zburau repede; era deja şapte şi jumătate. Lili ascultă bătăile ceasului cu groază. Deşi s-a despărţit în cea mai mare grabă de prietena ei şi a fugit întregul drum, totuşi arătătorul arătă ora opt fără un sfert când, încălzită şi obosită de alergare, intră în cameră.

   În cameră era numai tanti Elisabeta. Tatăl fusese chemat la un bolnav, iar mama ei era ocupată în grădină.

   - Lili, ce târziu ai sosit! spuse tanti Elisabeta şi o privi tristă pe Lili.

   - Tanti Elisabeta, răspunse Lili, îmi pare rău că iarăşi am fost neascultătoare. De atâtea ori i-am promis mamei că o să vin punctual acasă şi niciodată nu am reuşit.

   - Ştii ceva, Lili? Mâine am să-ţi povestesc o povestire din viaţa mea, o povestire, în care şi eu am venit prea târziu. Acum mănâncă şi du-te la culcare.

   Lili ascultă în tăcere, apoi o rugă pe mama ei să o ierte şi adormi liniştită după rugăciunea de seară.

   În dimineaţa următoare, când cele două stăteau pe o bancă, Lili îi aminti:

   - Tanti Elisabeta, mi-aţi promis o poveste!

   - Poţi să-ţi imaginezi că odată şi eu am fost aşa ca şi tine? Şi eu am făcut aceeaşi greşeală ca şi tine, şi anume de a nu fi ascultătoare atunci când tata şi mama îmi spuneau ceva. Această greşeală a fost foarte amarnic pedepsită, aşa că întreaga mea viaţă nu o să o uit. Acum, când văd un copil, care nu ascultă ceea ce-i spun cei dragi ai lui, aş dori să-i strig: Ascultă atâta timp cât mai poţi, atâta timp cât nu este prea târziu!

   Tanti privi gânditoare, apoi continuă:

   - Eram cu câţiva ani mai mare decât tine. Recunoşteam că eram o oiţă a Bunului Păstor. După câtva timp s-a îmbolnăvit mama. Eu nu ştiam ce-i lipseşte, dar deseori stăteam la patul ei. Eu mă rugam deseori Domnului Isus să o facă sănătoasă. În vremea aceea, tatăl meu era deseori plecat cu probleme de serviciu, aşa că de foarte multe ori eram singură, doar numai cu femeia care ne ajuta în casă şi cu mama. Mama îmi spunea deseori să merg afară, pentru că aerul din camera unde era ea, nu-mi făcea bine.

   Mama era de trei săptămâni bolnavă şi eu tânjeam după aer proaspăt, după pădure şi poiană.

   Într-o zi, când m-a îndemnat din nou să merg pe afară, m-am hotărât, am sărutat-o – dar de ce astăzi mă privi într-un mod atât de deosebit? Acest gând mă frământă la plecare; m-am întors şi i-am făcut semn cu mâna.

   - Te rog să nu rămâi mai mult de o jumătate de oră, spuse ea, ceasul de la biserică îl poţi vedea şi de pe păşune, Elisabeta!

   Nu, nu doream să rămân mult, dar cum s-au scurs orele, nu ştiu; tot mai mult mă îndepărtam de casă spre pădure. Era tot aşa de înverzită şi înflorită ca astăzi. Florile înfloreau peste tot şi eu inspiram aerul proaspăt de pădure. Mă gândeam la rugămintea mamei, dar mă linişteam cu gândul că Maria, femeia care ne ajuta în casă, se află lângă ea, iar buchetul de flori, pe care îl adunam pentru ea, o va face să nu mai fie supărată din cauza rămânerii mele prea lungi.

   Aproape două ore trecuseră. Deodată mi s-a făcut teamă şi greşeala mea o vedeam mare, pentru că o luasem aşa de uşor cu rugămintea mamei. Mama mă aştepta – poate neliniştea din cauza mea îi va agrava boala! Cât de deosebit m-a privit la plecare!

   Am fugit spre casă cât m-au ţinut picioarele.

   În coridor, mi-a venit înainte Maria cu ochii plânşi şi faţa speriată. Neliniştită, mi-a spus:

   - De ce nu ai venit mai devreme acasă? Acum este prea târziu!

   - Cum? Prea târziu? Ce s-a întâmplat, Maria, este grav cu mama?

   - Ah, fetiţo... mama ta... am trimis după medic, dar nu l-a găsit... cu puţin timp înainte şi-a pierdut conştiinţa, iar apoi...

   Lacrimi după lacrimi se scurgeau pe faţa Mariei. Mi se părea că se mişcă pământul de sub picioarele mele. La patul mamei, am căzut în genunchi şi i-am sărutat mâinile dragi, care mi-au făcut atâta bine, şi încercam în zadar să-i readuc viaţa din nou prin rugăminţi şi cereri. Acum puteam să-i aşez buchetul de flori, pe care l-am cules pentru mama, în mâinile ei – flori pentru mort. Ah, de câte ori m-am gândit mai târziu la ea!

   Când mama începuse să strige speriată după mine, Maria a trimis un băiat din vecinătate să anunţe medicul. El tocmai se afla în vizită la un bolnav. Mai târziu, când a venit la noi, stătea impresionat în faţa patului. Nu se aşteptase la o schimbare aşa de radicală în rău. Apoi întrebă dacă nu cumva mama a avut vreo tulburare.

   - Plângi, micuţa mea, plângi, spuse el către mine mângâindu-mă pe cap, să pierzi mama nu este uşor. Plângi.

   Ceea ce s-a petrecut atunci în mine, nu pot să descriu. Credeam că nu o să mai fiu veselă niciodată.

   - Trist, spuse apoi medicul către mine, că tatăl tău nu este acasă!

   - El se întoarce astăzi, i-am răspuns şi m-am gândit deznădăjduită la întoarcerea tatălui meu, asupra căreia cu o zi înainte ne bucuram aşa de mult.

   Câteva ore mai târziu, tata se afla în cameră. Medicul l-a adus de la gară şi i-a făcut cunuscut vestea zguduitoare. La început, el nici nu a vrut să creadă; prea nepregătit îl lovise această veste. El m-a strâns în braţe, iar apoi i-am povestit tot, tot ce mă chinuia, nu i-am ascuns nimic. În timp ce el însuşi se lupta cu lacrimile, încerca să mă liniştească în durerea mea şi în reproşurile care mi le făceam.

   Lili ascultase cu atenţie şi, când tanti tăcu, şopti cu lacrimi în ochi:

   - Săraca tanti!

   - Ah, nu, Lili! Dumnezeu mi-a luat nespus de mult cu mama mea, totuşi El a dorit să mă binecuvânteze din belşug prin acest lucru. Din acea zi înspăimântătoare, am fost transformată. Eu, care de altfel eram aşa de nepăsătoare şi distrată, mă simţeam acum aşa de săracă şi singură, cum nu pot să descriu. Tata se purta frumos cu mine şi mă iubea. De asemenea şi Maria îngrijea din toate puterile să-mi meargă bine şi se purta foarte frumos cu mine, dar mie îmi lipsea dragostea mamei! Pe vremea aceea, am avut la şcoală un profesor de religie, care înţelegea şi putea să ne povestească despre Mântuitorul, despre ascultarea Sa până la moarte, despre dragostea Lui statornică care înconjoară pe cei singuratici şi trişti, despre cuvintele Lui care sunt valabile şi astăzi: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine.”

   Mama mi-a povestit deseori despre acest lucru, dar niciodată nu am înţeles pe deplin înţelesul acestor cuvinte frumoase ca după moartea ei. Aşa am venit la Mântuitorul. Atunci inima mea setoasă de dragoste a găsit ceea ce căuta. Cu El am mers apoi în viaţă şi El m-a ajutat să trec peste greşeala mea. Cât de mult doresc ca şi tu să reuşeşti acest lucru cu ajutorul Lui, Lili! Rareori am povestit această poveste. Dacă te va ajuta în hotărârile tale, atunci nu a fost în zadar.

   Lili o privi cu seriozitate pe tanti.

   - Desigur, promise ea, drumneavoastră şi părinţii mei veţi vedea: totul se va schimba!