Versetul francez

   - Cine este omul de acolo din spate în ultimul pat? întrebă un domn pe sora care îl conducea într-unul din marile saloane ale unui spital din Hamburg. El venise, cum făcea adesea, împreună cu fetiţa lui, pentru a vizita bolnavii şi a le spune despre Domnul Isus.

   - Este un marinar francez, răspunse sora prietenoasă, căruia i s-a întâmplat de câteva zile un accident grav. L-au adus aici. Nu înţelege deloc germană. Vaporul său a părăsit portul, aşa că nu este nimeni care să vadă de el. Eu nu înţeleg franceză. Nu poate fetiţa dumneavoastră să vorbească cu el? Ea învaţă desigur franceză. Îi va face cu siguranţă domnului bucurie.

   Tata privi la fiica lui şi o întrebă:

   - Vrei să încerci, Ana? Poate poţi să-i spui câteva cuvinte.

   - O, tată, spuse timid micuţa, ştiu aşa de puţin franceză. Începuse să înveţe această limbă deabia de scurt timp. Cum să îndrăznească să discute cu omul străin? Ce să-i spună de fapt?

   Tatăl observă ezitarea fiicei lui şi spuse prietenos:

   - Te temi de străin, Ana? De ce? Ştii că eu nu înţeleg niciun cuvânt în franceză, altfel aş fi vorbit cu el.

   Încă un moment, Ana a stat nehotărâtă. Apoi deodată i-a venit un gând bun.

   - Tată, întrebă ea, să-i spun versetul meu francez?

   - Da, copila mea, spuse bucuros cel întrebat, este cel mai bun.

   Era un verset pe care Ana îl învăţase pe de rost din Biblia ei în limba franceză.

   Toţi ochii au urmărit înfăţişarea mică şi plăpândă, când a trecut prin salonul lung. Cu inima şovăielnică şi cu paşi înceţi s-a apropiat de patul marinarului bolnav. Cum arăta sărmanul om! Ochii lui erau închişi, iar culoarea morţii se vedea pe obrajii supţi. O clipă s-a oprit. Oare să fi murit deja? Dar nu, el îşi deschise încet ochii obosiţi, iar o privire mirată se uită la fetiţă.

   Micuţa prinse curaj şi spuse în franceză, cât de bine a putut:

   „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3.16).

   Apoi s-a întors şi s-a îndreptat spre tatăl ei.

   Bolnavul a înţeles exact cuvintele. Ele au făcut o adâncă impresie asupra lui. El le-a mai auzit cândva mai demult, dar nu-şi putea aminti când şi unde. Sărmanul bărbat era şi mult prea slăbit, pentru a putea gândi mult timp. Ochii săi s-au închis şi curând a adormit adânc. Dar nici aşa duhul său nu-i dădea linişte. El visă ceea ce a auzit. Apoi se trezi şi tot mai credea că micuţa stătea înaintea lui şi el auzea cuvintele ei. Cine putea fi şi cine putea să o fi trimis la el?

   Mai multe zile şi nopţi a petrecut aşa, permanent preocupându-se cu aceasta. Starea lui s-a îmbunătăţit în acest timp foarte mult. Deodată s-a luminat în lăuntrul său; memoria i s-a întors. El şi-a adus aminte că cuvintele auzite trebuie să se găsească în Biblie şi că le auzise în tinereţea lui. Dar şi sentimente de altă natură se treziră în el. Cuvântul „pierdut“ îi inspira teamă. Nu era el pierdut? Ce se va întâmpla dacă va trebui să se înfăţăşeze acum deodată înaintea lui Dumnezeu?

   În timp ce într-o zi se gândea la aceasta, ochii săi au zărit o carte care stătea pe scaun înaintea patului său. A rugat-o pe sora medicală să i-o dea. Era o Biblie franceză, pe care un vizitator a lăsat-o acolo pentru el. Acum ştia ce era de făcut. Imediat ce s-a întărit suficient de bine, a început să citească. El a citit despre dragostea lui Dumnezeu, care L-a trimis pe Fiul Său Isus Hristos, pentru ca să moară pentru păcătoşi pierduţi şi astfel toţi care doresc să aibă mântuirea veşnică şi salvarea veşnică să se apropie de El în credinţă. El a citit mai departe cum Domnul Isus a invitat păcătoşii să vină la El şi a mai citit cum Dumnezeu porunceşte păcătoşilor să se împace cu El. Aceasta a zdrobit inima sa. Unei astfel de dragoste nu a putut să i se împotrivească. El s-a îndreptat spre Dumnezeu şi nu după mult timp a găsit pacea şi iertarea păcatelor sale prin credinţa în sângele vărsat al lui Isus Hristos.

   La scurt timp după aceea, el a plecat sănătos din spital. Fetiţa, căreia avea să-i mulţumească aşa de mult, nu a mai revăzut-o spre părerea lui de rău. Dar nu a mai fost necesar, căci ca acel famen din Etiopia a plecat şi el cu bucurie pe drumul său (Faptele Apostolilor 8.26-29).