Doamna secretară Steiner a rămas văduvă deja
la vârsta de 30 de ani, şi, deoarece pensia ei mică nu îi ajungea să trăiască
ea şi fiica ei Agnes, a deschis un atelier de călcat rufe, care curând a fost
foarte cunoscut şi i-a asigurat existenţa zilnică. Raza ei de bucurie în zilele
triste era fiica ei Agnes, care de la an la an devenea tot mai îndemânatică.
Mama se bucura văzând râvna ei de a învăţa. Ea era şi preferata învăţătorilor
şi în clasă ocupa întotdeauna unul dintre primele locuri. Astfel, la vârsta de
doisprezece ani a putut să meargă la şcoala de fete superioară şi urma să
devină cândva învăţătoare. Cărţile erau pentru ea mult mai frumoase şi mai
interesante decât cele mai frumoase rufe.
Într-o zi frumoasă de vară urma să aibă loc
o excursie de o zi a elevelor, şi cu această ocazie urma să se viziteze un
castel, al cărui proprietar, o contesă bună, a invitat fetele la o sărbătoare
în grădină, căci şi fiica ei era în aceeaşi clasă cu ele. Ah, cât de mult s-au
bucurat fetele de această excursie cu săptămâni înainte şi nu mai puţin Agnes,
a cărei muncă zilnică era monotonă şi obositoare! Căci aproape în toate orele
ei libere trebuia s-o ajute pe mama ei la călcatul rufelor sau la distribuirea
lor.
Dar într-o zi a venit acasă de la şcoală
foarte supărată şi deprimată. „Ce s-a întâmplat, copila mea?” a întrebat mama.
„Nu vreau să particip la excursie”, a răspuns ea. „Şi de ce nu vrei?” a vrut să
afle mama. „Deoarece toate celelalte fete au haine albe, iar eu trebuie să
îmbrac pe cele închise la culoare”, a zis Agnes. „Dar, draga mea copilă”, a
replicat mama, „tu ştii bine că nu pot să-ţi procur o haină albă pentru acest
eveniment deosebit. Eu trebuie să economisesc şi pentru pregătirea ta
viitoare.” Însă aceste cuvinte nu au fost convingătoare pentru Agnes şi
indispusă a început să-şi facă lecţiile. Ca s-o învioreze puţin, mama a făcut
seara o plimbare cu ea prin oraş. Au ajuns la o curte cu găini, în care un păun
se plimba ţanţoş printre ele. Agnes a admirat penajul lui strălucitor, însă s-a
speriat când el a scos un strigăt urât. Drumul lor a mers în continuare printr-o
pădurice , în care o privighetoare lăsa să răsune glasul ei plăcut. Dar cât de
neînsemnată arăta pasărea! Cu toate acestea, Agnes s-a bucurat de ea, căci ea
însăşi era o cântăreaţă bună. „Care îţi place cel mai mult”, a întrebat-o mama,
„păunul sau privighetoarea?” - „Privighetoarea”, a răspuns ea. „Aşa să fii tu
în excursia voastră, privighetoarea vioaie”, a îndemnat-o mama. „Îţi voi călca
rochia închisă la culoare şi o voi împodobi cu o manşetă colorată, aşa că vei
putea arăta bine îmbrăcată cu ea.”
Acum
Agnes era din nou mulţumită, şi excursia a decurs în cele mai bune condiţii pe
o vreme minunată. La serbarea din grădină, Agnes a avut voie să spună o poezie,
care a plăcut foarte mult contesei. „Deoarece tu reciţi aşa de frumos”, i-a zis
ea prieteneşte, „poţi să-mi cânţi şi un cântecel.” Agnes a cântat vioi cu vocea
ei cristalină: „Păsărică pe pom înalt”. „Ei, tu cânţi ca o privighetoare”, a
spus doamna amabilă. „Pentru aceasta meriţi o amintire deosebită a zilei de
astăzi”; şi astfel ea i-a dăruit o broşă mică de aur, care a împodobit foarte
frumos rochia ei gri. Îţi poţi imagina cât de satisfăcută şi mulţumită s-a
întors Agnes seara la mama ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu