Într-o zi de noiembrie cu ceaţă,
un tânăr comerciant mergea cu paşi înceţi şi cu sufletul întristat pe străzile
marelui oraş. Din cauza bolii a trebuit să renunţe de mult timp la locul lui de
muncă; acum, când era refăcut, îi era greu să găsească un loc nou de muncă.
Afacerile mergeau prost şi faţa lui palidă nu inspira încredere. A căutat un
loc de muncă într-o bancă, dar a fost respins fără multă vorbă. Ce era de făcut?
Banii îi ajungea numai pentru câteva zile şi după aceea foamea stătea la uşă.
Ceaţa deasă s-a transformat
treptat într-o ploaie uşoară şi, deoarece nu avea umbrelă, a căutat adăpost sub
acoperişul unui şopron de mărfuri. Un car mare de cărbuni a intrat în curte şi
căruţaşul se pregătea să-l descarce. „Ioane!” a strigat el cu voce tare în sus
spre casă. S-a deschis o fereastră şi o voce blândă de femeie a spus: „Ioan a
trebuit tocmai să plece; dumneavoastră trebuie să descărcaţi singur carul”.
Mormăind şi ocărând, căruţaşul a aruncat la o parte a doua lopată şi supărat a
început lucrul. „Aş putea să-l ajut”, şi-a zis comerciantul străin şi, cu toate
că nu era obişnuit cu o aşa muncă grea, s-a apucat de lucru cu toată vigoarea
lui, aşa că sudoarea îi curgea pe frunte. Acum şi căruţaşul era mai vioi şi
lucra cu râvnă dublă, se gândea însă să-i dea străinului un bacşiş frumos.
Proprietarul prăvăliei a observat aceasta prin fereastra biroului lui aflat la
parter. Şi-a amintit de tânărul care căuta un loc de muncă, pe care l-a respins
cu scurt timp înainte, chiar dacă i-a părut rău. „Acesta nu se teme de nicio
muncă”, şi-a zis el, „de el am nevoie”. L-a chemat înapoi la sine cu o voce
blândă, i-a oferit un loc de muncă la birou, şi deoarece el s-a dovedit capabil
şi de încredere, i-a dat un salariu bun. – „Ca nişte buni ispravnici ai harului
felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora, după darul pe
care l-a primit” (1 Petru 4.10).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu