Binoclul

 

   Părinţii Danielei locuiau pe ţărmul Mării Nordului. Bunicului ei îi făcea plăcere să se plimbe pe dig. Cu binoclul său, pe care îl purta de cele mai multe ori cu sine, putea vedea până pe ţărmul olandez.

   - Pot să mă uit şi eu? întrebă Daniela. Bunicul îi dădu voie. Câte nu erau de văzut! Ceea ce se afla la o mare depărtare stătea deodată foarte aproape de ea: oile care păşteau pe dig, vapoarele care alunecau pe apă – chiar oamenii puteau fi recunoscuţi.

   Binoclul este un obiect minunat. Daniela nu a mai vrut să-l lase din mână.

   Tot aşa este şi cu credinţa. Credinţa ne aduce aproape lucrurile veşnice, divine. Ce este ascuns omului necredincios, pentru credincios este realitate vie.

   „Credinţa este o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd“, scrie în Evrei 11, unde ne sunt prezentaţi o mulţime de bărbaţi ai Vechiului Testament. Ei au cunoscut şi au folosit binoclul credinţei.

   Cine Îl cunoaşte pe Domnul Isus ca Mântuitor al său, poate privi la cerul deschis. „Pe Isus Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste“ (Evrei 2.9).

   Da, binoclul credinţei ne deschide chiar privirea pentru lucrurile viitoare. Creştinul născut din nou se uită după venirea Domnului său iubit, care Îşi va lua pe răscumpăraţii Săi curând acasă şi îi va duce în casa Tatălui.

   Să nu ne uităm plini de griji la zilele care vor veni. Să ne încurajăm că poate nu va mai trebui să folosim mult timp binoclul credinţei şi să privim bucuroşi spre Acela care a spus: „Da, Eu vin curând!“ (Apocalipsa 22.20).