Luca
15, versetele 11-32
Un om avea doi
fii. Cel mai tânăr și-a cerut partea de avere care i se cuvenea și a plecat
într-o țară îndepărtată.
Acolo și-a
risipit toată averea.
Dar după ce a
cheltuit totul, a venit o foamete mare și el a început să ducă lipsă. După multă
căutare și stăruință a obținut în sfârșit ceva de lucru: trebuia să păzească
porcii!
Ar fi dorit mult
să mănânce din mâncarea animalelor, dar nimeni nu-i dădea. Suferea mult.
Dar când și-a
venit în fire, s-a gândit la tatăl lui și a luat hotărârea să se întoarcă.
S-a hotărât să-i
spună tatălui: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai
sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.“
Dar când era
încă departe, tatăl său l-a văzut și a fost adânc mișcat, i-a alergat înainte,
i-a căzut pe gât și l-a sărutat mult. Fiul a putut să spună doar atât: „Tată,
am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă
chem fiul tău.“ Dar tatăl a cerut să i se aducă haina cea mai bună, un inel și
încălțăminte pentru picioarele lui. Apoi a poruncit să se taie un vițel.
„«Căci acest fiu
al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit.» Și au început să se
veselească“ (Luca 15.24).
Să remarcăm comportamentul tatălui față de fiu:
Ochii lui au privit cu dragoste la cel pierdut.
Inima lui a fost plină de compasiune.
El personal i-a alergat în întâmpinare.
Brațele lui l-au îmbrățișat pe păcătosul murdar.
Urechile lui au auzit mărturisirea sinceră: „Am păcătuit.“
Gura lui l-a sărutat pe păcătosul plin de remușcări.
Casa lui a stat larg deschisă pentru cel care s-a întors
acasă.
Dorința lui Dumnezeu după cei pierduți este mult mai mare
decât am putea bănui.
„El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci
L-a dat pentru noi toți...“ Romani 8, versetul 32
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu