sâmbătă

Giulietta (5)



   Înainte ca acel an să se apropie de sfârşit, între Italia şi Austria a izbucnit războiul. El a venit cu toate grozăviile lui şi a pustiit cîmpiile zâmbitoare ale Italiei.
   Şi Napoli era plin de soldaţi răniţi şi muribunzi, şi pentru că spitalele nu mai aveau saloane libere, multe biserici au fost transformate în lazarete. Doctorii aveau mult de lucru, încât fără ajutorul multor fete şi femei de la toate nivelele sociale nu ar fi fost posibilă o îngrijire atentă a răniţilor.
   Şi în biserica iezuită stăteau în fiecare colţ răniţi pe paturile lor de paie. Liniştea, care domnea de altfel în sala cu bolte înalte, s-a retras lăsând loc unei nelinişti neîntrerupte. Surori milostive şi alte femei şi fete se grăbeau preocupate prin sala întunecoasă, luminată doar de lumânări.
   Prin mulţimea celor ce ajutau puteai observa o fetiţă de circa opt ani. Ochii ei expresivi dezvăluiau milă sinceră şi o compasiune caldă pentru soarta soldaţilor care gemeau. Micuţa ducea în mână un coşuleţ cu flori frumoase, proaspete, în timp ce câţiva paşi în spatele ei un bărbat prietenos, bine făcut, o urma cu un coş mai mare, în care se aflau ghivece de flori parfumate. Vânzătoarea încântătoare de flori părea să fie bine cunoscută. Unii răniţi îi întindeau mâna spunând prietenos: „Ah, uite-o pe micuţa noastră Giulietta!“
   Într-adevăr, era Giulietta, micuţa noastră prietenă. Peste feţele palide ale soldaţilor trecea un zâmbet vesel la vederea micuţei dragi. După ce aşeza coşul pe treptele altarului, mergea de la pat la pat şi îşi saluta prietenii. Dar apoi scotea din geanta ei un şorţ alb, îl lega, îl umplea cu bucheţelele, pe care le prinse cu bun gust, şi le aducea bolnavilor.
   În timp ce Giulietta împărţea florile, discuta prietenos cu soldaţii. Unuia îi spunea, că arată mai bine decât cu o zi înainte, şi altuia, care avea dureri mari şi la patul căruia îngenunchease, îi dădea asigurarea că durerile vor trece în curând, pentru că ea s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. De asemenea le povestea soldaţilor despre grădina ei de pe acoperiş şi cum s-a gândit tot mereu la sărmanii războinici bolnavi din biserica mare şi liniştită, unde nu puteau vedea nici florile, nici cerul albastru.
   - Eu nu pot să-ţi arăt cerul, spuse Giulietta într-o zi unui tânăr, dar când mămica a venit într-o zi de la spital şi mi-a spus despre sărmanii răniţi, m-am gândit că florile frumoase le-ar face şi lor bucurie.
   Cel căruia i se adresase, un băiat foarte tânăr, îşi îndreptă faţa palidă şi slăbită spre fetiţă, şi o rază de speranţă lumină trăsăturile lui trase de durere.
   - Dacă îl voi mai revedea vreodată pe tata, îi voi da aceste flori şi îi voi spune despre tine, spuse el; dar, adăugă trist, cred că mă vor pune curând în mormânt; şi apoi...
   O durere ascuţită de la rana sa îl împiedică să termine propoziţia. Giulietta se uită la el cu compasiune, în timp ce mânuţele ei gingaşe încercară să netezească perna bolnavului. În această clipă se apropie doctorul cu asistenta sa.
   - Ei, micuţa mea diaconesă, ai şi pentru mine nişte flori? întrebă Dr. Pachioti prietenos.
   Dar înainte ca Giulietta să aibă timp să aleagă pentru doctor o floare frumoasă, el s-a şi aplecat peste tânărul bolnav. El a prins mâna acestuia şi a spus inimos:
   - Albert, văd că îţi merge mult mai bine decât ieri; şi dacă nu mă înşel, vei revedea Speranţa.
   Giulietta trase cu urechea, curioasă, la cuvintele doctorului. Dar la amintirea Speranţei a ascultat mai atentă. Ea se uită când la doctor, când la pacient. Apoi atinse braţul doctorului şi îi şopti:
   - Aţi vorbit despre Speranţa, unde am locuit eu mai demult? Oh, aceasta este patria mea dragă, dragă!
   Şi în timp ce îşi împreună mâinile, izbucni în lacrimi.
   - Cum, copilul meu, plângi când prietenul tău de aici este pe cale să se însănătoşească? întrebă doctorul glumind. Nu, şterge-ţi lacrimile! Căci mă gândesc, dacă Speranţa a fost mai demult patria ta, atunci Albert te va putea invita în curând în vizită acolo.
   Cu aceste cuvinte, doctorul prietenos s-a îndepărtat. Câteva cuvinte, care le-a schimbat Giulietta acum cu tânărul războinic, i-au convins repede că el trebuia să fie fiul posesorului actual al Speranţei. Din această clipă, el i-a devenit mai drag ca înainte.
   Când Beppo, tatăl ei adoptiv, s-a apropiat să-i amintească micuţei de drumul spre casă, i-a fost foarte greu să se despartă de Albert, cu care tocmai vorbise despre poienile împodobite cu flori, despre banca sub castanul umbros şi despre multe alte lucruri, care îi rămăseseră vii în amintire. Totuşi, în final, s-a ridicat, i-a dorit prietenului ei Noapte bună! şi i-a promis să revină ziua următoare.
(Se continuă în august)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu