O scrisoare care a provocat necaz

   Maria avea părinţi credincioşi şi ea de asemenea credea în Domnul Isus. Ea ar fi putut fi un exemplu pentru colegele ei de şcoală. Dar în loc să fie aşa, ea împreună cu prietena ei Manuela erau autorul multor năzbâtii.

   Când Manuela a fost odată bolnavă, Maria i-a scris o scrisoare pentru a o înveseli. Scrisoarea era plină de lucruri nechibzuite. De asemenea conţinea observaţii urâte despre învăţătoarea lor. Da, erau unele lucruri scrise acolo care erau numai pentru Manuela. Ca „glumă principală“, Maria a adresat scrisoarea către „Manuel Horilă“.

   Când Manuela a revenit după câteva zile la şcoală, nu a amintit nimic despre scrisoare. Maria a întrebat-o:

   - Ai primit scrisoarea mea?

   - Ce, întrebă mirată Manuela, mi-ai scris o scrisoare? N-am primit-o!

   - Dar am scris corect strada şi numărul casei.

   - Şi numele meu?

   - Am scris Manuel în loc de Manuela, dar nu face nimic, dacă adresa este corectă.

   - Oh, acum îmi amintesc! spuse Manuela. Nu de mult a fost factorul poştal la noi şi a întrebat de Manuel Horilă. Mama i-a explicat că o persoană cu acest nume nu locuieşte la noi. Atunci poştaşul a spus că trebuie să deschidă scrisoarea pentru a-i comunica expeditorului.

   - Dar Manuela! ţipă îngrozită Maria. Trebuia să te gândeşti că scrisoarea era pentru tine!

   - Nu, nu puteam să bănuiesc. Cine îmi scrie mie. Şi la tine m-am gândit cel mai puţin, mai ales că locuieşti aici şi mă poţi vizita.

   Maria era foarte speriată. Cât de îngrozitor era că s-a deschis scrisoarea şi a fost citită de oameni străini! Şi dacă aceştia o vor depista pe ea ca fiind expeditorul şi vor trimite scrisoarea înapoi, care s-ar putea să ajungă în mâinile părinţilor! Şi dacă va afla învăţătoarea ce era scris despre ea! Toate aceste gânduri o chinuiau foarte mult pe Maria. În noaptea următoare aproape că nu dormi. Zile în şir a fost foarte tăcută.

   Ea nu a istorisit nimănui de această întâmplare, dar ştia ce avea de învăţat din ea. Simţea că nu numai oamenii, ci şi Dumnezeul cel sfânt îi citiseră gândurile. A devenit conştientă că în ultimul timp L-a uitat adesea şi L-a întristat mult pe Domnul. Ea L-a rugat să o ierte şi să-i dea putere să-L mărturisească în faţa colegelor şi să le fie un exemplu mai bun.

   Despre scrisoare nu a auzit niciodată nimic. Dar şi prin această întâmplare, ea a învăţat ceva despre sensul versetelor:

„Ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul... Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul.“ (Psalm 139. 2 şi 4)