Pace?

   Familia Ulrich trăia de mai mulţi ani fericită şi mulţumită în căminul lor mic şi confortabil. Domnul Ulrich era angajat la o firmă mare şi câştiga bine. Ana, care avea şapte ani, era singurul lor copil. Ea o ajuta mult pe mama ei. Doamna Ulrich se îngrijiea totuşi, ca fata să aibă o copilărie fără griji şi îi acorda multă libertate. Ana era din fire un copil vesel şi era ataşată mult de părinţii ei. Îi spunea mamei toate micile ei griji. Pe tatăl ei îl admira foarte mult şi era mândră de el. Fetei i se părea că tatăl ei este foarte harnic şi iscusit. Părinţii nu cunoşteau aproape deloc probleme în creşterea copilului lor. În această mică familie toate decurgeau după dorinţa fiecăruia. Ce să mai lipsească acolo?

   Dar au venit zile care au tulburat convieţuirea fericită şi fără griji a acestei mici familii. Ana auzea seara din patul ei tot mai des schimburi lungi de vorbe între părinţii ei. Glasul tatălui se auzea tare şi supărat. Ana nu era obişnuită cu aşa ceva. Chiar dacă faţă de alţii, tatăl ei îşi exprima hotărât şi fără echivoc părerile lui, faţă de mama ei a fost până acum tot timpul atent şi politicos. Acum, fata observa că el o determina pe mama ei adesea chiar să plângă. Care era cauza?

   Doamna Ulrich fusese invitată de câtva timp de către o vecină să viziteze o adunare creştină. Acolo a rămas pe gânduri cu privire la relaţia ei cu Dumnezeu şi veşnicie. Acum nu mai avea linişte, trebuia să aibă siguranţă. Dar soţul ei nu avea înţelegere pentru neliniştea ei şi i-a interzis să mai frecventeze orele biblice. Dar doamna Ulrich nu putea să renunţe la ele. Şi ele au ajutat-o să ajungă la mântuire: ea a găsit pace cu Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus.

   Când i-a spus aceastea soţului ei, el s-a mâniat foarte tare şi a certat-o:

   - Tu ai fost bună cum ai fost. N-am observat nimic din păcatele tale. Vrei să-mi spui că şi eu aş fi un păcător, un om rău? Eu nu am nevoie de nimeni care să-mi ierte păcatele. Îţi interzic pentru totdeauna să îmi mai spui despre acest lucru, altfel vei avea de-a face cu mine!

   Ah, ea îl cunoştea acum altfel. Domna Ulrich nu s-a gândit niciodată că soţul ei ar putea să-şi piardă cumpătul.

   - Ce frumos mi-am imaginat, se plânse ea vecinei, să pot merge acum cu soţul şi fata împreună pe calea vieţii, iar acum s-au schimbat lucrurile! Ea era foarte descurajată şi deznădăjduită.

   Vecina credincioasă a încurajat-o din nou:

   - Ai răbdare! Încrede-te în Domnul! Nu te lăsa derutată de comportamentul respingător şi dur al soţului tău! El este neliniştit. Dumnezeu are mijloace şi căi să atingă şi inima lui. Faptul că acum el este aşa de neatent cu tine, înţeleg. Dar nu este mai bine aşa, decât dacă ar fi rămas indiferent? Domnul Isus aşteaptă de la noi o decizie clară pentru El, chiar dacă aceasta ne costă pacea în casă. Nu ar fi fost pacea dinainte o pace falsă? Ai fi fost mulţumită şi fericită cu ea? Ai răbdare! Trebuie să ne rugăm mai departe pentru soţul tău, iar Domnul Isus va răspunde.

   Chiar dacă doamna Ulrich nu i-a mai amintit în zilele următoare soţului ei despre întoarcerea ei la Dumnezeu, ea se ruga totuşi zi de zi pentru el. De asemenea nu scăpa nicio ocazie să vorbească cu fiica ei mereu despre Domnul Isus. Şi Ana L-a primit în curând pe Domnul Isus ca Mântuitor. Cât de bucuroasă împreuna seara mâinile pentru rugăciune! Îi spunea Domnului Isus tot ce o apăsa. Într-o seară, mama a auzit-o pe fata ei rugându-se:

   „Fă ca tata să râdă iarăşi cu mama şi să fie bun cu ea. Dar mai important este ca el să Te iubească. Tu poţi să faci acest lucru, Tu ai aşa mare putere.”

   Ana era mult mai deschisă faţă de tatăl, decât mama. Într-o duminică ea l-a întrebat chiar dacă nu ar vrea să vină la adunare. În prezenţa fetei lui, domnul Ulrich s-a stăpânit întotdeauna, dar acum i se adresă supărat soţiei sale:

   - Acum ai adus-o de partea ta şi pe fată! Toată plăcera de a fi acasă mi-o îndepărtezi! Faceţi ce vreţi! Şi eu ştiu unde pot să-mi petrec duminica! Astfel îşi luă haina şi pălăria şi părăsi casa. Soţia sa deveni palidă. Îşi împreună mâinile: „O, Doamne, nu poate fi posibil! Îndură-Te de mine! Căile Tale sunt de neînţeles pentru mine. Nu mă lăsa să-mi pierd încrederea în Tine!”

   - Mamă, nu plânge, spuse Ana, diavolul nu vrea ca tata să vină la Domnul Isus, el este puternic şi vrea să-l ţină strâns. Dar nu este Mântuitorul mult mai puternic?

   Mama se uită mirată la fata ei. Apoi se aplecă spre micuţa Ana şi o strânse în braţe.

   - Ai dreptate, spuse ea apoi, trebuie să avem răbdare şi să ne rugăm mai departe pentru tata.

   Doamna Ulrich avea inima grea din cauză că fata ei trebuia să ia parte la tot necazul ei. Se îngrijora foarte mult pentru micuţa Ana, deoarece era o fire sensibilă. Mama observase deja că Ana devenea deodată gânditoare în timp ce se juca şi că tresărea când tata se întorcea acasă. Cât de veselă alerga ea mai demult în întâmpinarea lui!

   Câtva timp mai târziu, domnul Ulrich suferi un accident grav. A fost dus la spital. Acum avea moartea de zile întregi în faţa ochilor. Dureri mari îl ţineau permanent treaz. S-a gândit acum pentru prima dată conştient la întreaga lui viaţă. S-a gândit de asemenea şi la ceea ce soţia lui i-a spus de câtva timp. Şi acum, în faţa morţii, toate arătau altfel. Dumnezeu putea să-i arate păcatele, chiar şi lucruri de mult uitate, întâmplări din tinereţe, de asemenea împotrivirea lui permanentă faţă de acţiunea lui Dumnezeu, comportamentul său dur şi neprietenos faţă de familia lui. Ah, era o listă lungă! A fost conştient de asemenea de mândria lui, de voinţa lui proprie şi de îndreptăţirea lui. Cum ar putea să stea astfel în faţa unui Dumnezeu sfânt? Permanent avea moartea în faţa ochilor. Atunci a strigat la Dumnezeu pentru îndurare şi iertare.

   Soţia lui şi fiica lui se rugau acasă zi de zi pentru tata. Ce mari griji şi-au făcut când au auzit de accidentul lui! Abia după o săptămână părea că ce fusese mai rău trecuse.

   Mama a făcut în primele zile numai vizite foarte scurte. Era stânjenită de ultimele discuţii avute cu soţul ei, încât nu îndrăznea să vorbească despre mântuirea sufletului lui. De câteva ori a vrut să încerce, dar inima i-a bătut aşa de tare, încât n-a scos niciun cuvânt.

   Apoi Ana a mers pentru prima dată cu ea la spital. Abia l-a văzut pe tatăl ei cu bandaje groase, stând culcat pe un pat mare şi alb, şi a alergat la el, şi-a pus capul pe pătură şi i-a prins mâna. Un timp niciunul nu a spus niciun cuvânt. Tata stătea cu ochii închişi. A strâns tare micuţa mână.

   - Tată, şopti Ana, aşa-i că acum te vei face bine şi vei veni acasă şi atunci vom putea să-ţi spunem despre Domnul Isus? Acum ai văzut şi tu că El te iubeşte, pentru că ţi-a lăsat piciorul. Doctorul a spus că a fost o minune.

   Iarăşi s-a făcut linişte. Doamna Ulrich se uita fix la soţul ei. Ea şedea la patul lui. Deodată el a zâmbit şi i-a întins mâna:

   - Iartă-mă, acum ştiu că tu eşti pe calea cea dreaptă. Cu ajutorul lui Dumnezeu vreau să merg cu tine pe ea.

„Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!”

(Isaia 38.17)