Cea mai frumoasă mână

   Într-un pavilion de grădină şedeau într-o zi frumoasă de vară două fete. Ele se numeau Marta şi Elza. Erau verişoare, se înţelegeau foarte bine şi întreţineau o bună prietenie. Şi cu toate acestea, erau total diferite una de alta în ceea ce priveşte felul şi înfăţişarea lor: Marta era scundă, cu statură robustă, puternică, cu obraji roşii şi păr negru. Elza avea înfăţişare suplă, fină, având culoarea feţei pală şi cozi de păr groase, blonde, pe care le purta înfăşurate în jurul capului. Marta era totdeauna harnică şi activă şi nu se temea de nimeni şi nimic, nici măcar de munca cea mai grea. Acum avea un coş plin cu fasole, din care voia să pregătească mâncare. Elza, dimpotrivă, avea o broderie fină în mână şi nu îşi murdărea cu plăcere mâinile. Cel mai plăcut pentru ea era să cânte la pian sau să facă ceva frumos de artă sau să citească cărţi amuzante.

   Fetele discutau agreabil despre una şi alta; în sfârşit au ajuns la întrebarea: cine dintre ele avea mâinile cele mai frumoase. Căci ele au observat deodată că ambele lor mâini erau total diferite. Mâna Martei era scurtă şi puternică şi roşietică, mâna Elzei, dimpotrivă, era lunguiaţă, cu degete gingaşe, subţiri şi aproape aşa de albe ca fildeşul. Deoarece ele nu au putut ajunge la nicio concluzie, s-au hotărât să lase decizia în seama bunicului, care mergea prin grădină. Râzând i-au arătat dosul mâinilor şi l-au întrebat: „Cine dintre noi are mâna cea mai frumoasă?”Acesta însă le-a întors mâinile şi s-a uitat cercetând la palmele lor, care la Marta arătau cam aspre şi cu bătături, la Elza, dimpotrivă, erau fine şi netede. „Aceasta este mâna cea mai frumoasă”, a zis el, „care poartă cele mai multe urme de lucru.” Acum ştiau cine avea cele mai frumoase mâini. Marta a primit lauda cea mai bună.