Nu a mers mult și hotărârea luată
a fost pusă la încercare. Abia a ajuns într-o stradă mai însemnată, când o
trăsură închisă s-a oprit în fața lui. Gheorghe a luat seama și a văzut că cei
doi cai de la trăsură erau cam sperioși și nu-i îngăduiau vizitiului să-i lase
din mână; de aceea a alergat să deschidă ușa trăsurii. O doamnă bătrână a
coborât și i-a dat băiatului doi lei, lucru care i-a făcut mare bucurie. Acum
putea să împlinească hotărârea luată. Dar, ah, foamea! Cu câtă putere se anunța
din nou! Erau câțiva pași până la brutărie! Cum ardeau cei doi lei în mâna
flămândului băiat! Dorința de a mânca ceva se făcea din ce în ce mai simțită.
Dar nici cugetul nu mai dormea. Țepușul lui era foarte ascuțit. Simțea că cei
doi lei nu erau ai lui, ci ai bătrânei și că acum datoria lui era să se ducă la
ea și să-i plătească gogoașa furată. „Ce foame îmi este”, își zicea el în
șoaptă, uitându-se cu lăcomie la cei doi lei pe care îi avea în mână. „Nu aș
putea să-i plătesc mai târziu? Doar ea nu se așteaptă la acești bani.” Își
spunea acestea, ca să-și aducă la tăcere cugetul care îi vorbea mereu; și chiar
făcuse câțiva pași spre brutăria din apropiere. Dar din nou îi veni în minte
chipul mamei și se opri. Nu-i spusese mama lui odată, că a nu face un lucru bun
sau a-l amâna merită tot atâta pedeapsă ca atunci când ai făcut un lucru rău?
Pe deplin hotărât, se îndreptă spre gheretă. Dar deodată se opri. O nouă
greutate i se puse în cale. Ah, diavolul are mereu pietre, pe care ni le aruncă
înainte!
„Nu, nu, asta nu merge”, își spuse
el. „Nu voi putea să-i mărturisesc vreodată bătrânei că am furat. Atunci va
gândi și mai mult că are dreptul să mă ocărască.” A stat așa mult timp, fără să
se poată dumiri. I se părea prea mult să se smerească în fața bătrânei și să-i
mărturisească greșeala. Totul în el se ridica împotriva acestui lucru.
„Poate că aș reuși să trec pe
lângă gheretă și să pun banii într-un loc fără să fiu văzut. Aceasta n-ar fi un
lucru rău”, își spuse el. „Dar”, adăugă după o clipă de gândire, „bătrâna iar o
să creadă că am venit să fur gogoși.” Nehotărât și încurcat, se uita lung la
cei doi lei din mâna lui. Ce să facă? Oh, inimă mândră și trufașă! Cugetul îi
spunea tare și deslușit: trebuie să-ți mărturisești greșeala! Dar inima nu
voia. În sfârșit, după o luptă lungă și grea, a biruit această ispită din urmă;
și, fără zăbavă, a pornit iarăși spre gheretă, încât, după câteva minute, s-a
aflat în fața ei. De departe a auzit glasul cunoscut al bătrânei. Vorbea cu un
om îmbrăcat în haine de marinar care tocmai își cumpărase de acolo ceva de
mâncare. După cât a putut băiatul să deosebească din depărtare, fața bătrânei
arăta tot supărare, lucru care era desigur urmarea necazului avut cu câteva
ceasuri mai înainte. Lupta din inima băiatului a început din nou. Un tremur
puternic îi scutura tot trupul și obrajii lui palizi i s-au înroșit și arătau
ce mare tulburare era înăuntrul lui. Mult timp a stat pironit locului. Pe urmă
însă și-a spus: „Acum ori niciodată!” Și cu pași hotărâți a mers spre bătrână.
- V-am furat azi-dimineață o gogoașă, spuse el cu glasul tremurând. Îmi
pare rău, pentru că știu că am făcut un păcat. Iată, vă aduc banii pe ea! I-am
câștigat în mod cinstit.
Bătrâna părea foarte mirată.
Venirea pe neașteptate a băiatului pe care îl alungase într-un chip atât de
jignitor, precum și mărturisirea sinceră a vinei lui au mișcat-o atât de mult,
că abia după un timp a putut să spună:
- Frumos din partea ta, Gheorghe! Totdeauna ai trecut în fața mea drept
un băiat cinstit; de dat aceasta n-aș fi crezut-o cu putință. Ei, acum este
bine! Nu sunt supărată pe tine.
Străinul, atras de scena cu totul
neobișnuită, îl privea tot mai mirat pe băiat. Nu s-ar fi așteptat la o astfel
de purtare de la acel copil zdrențuros, a cărei întreagă înfățișare arăta
sărăcie și mizerie. Între timp, bătrâna și-a mai revenit din mirarea ei și, ca
și cum ar fi ghicit gândurile marinarului, a urmat în felul ei vorbăreț:
- Aici se vede, domnule, la ce poate duce o bună creștere! Mama acestui
băiat a fost o văduvă sărmană, care a luptat cu multe greutăți ca să nu ajungă
să cerșească împreună cu copilul ei, căci era tare bolnăvicioasă. A fost foarte
cinstită și credincioasă, chiar mai mult decât credincioasă. Dar acum, Dumnezeu
a luat-o la El, iar acest băiat nu mai are nici tată, nici mamă, nici rude,
nici prieteni care să aibă grijă de el și trebuie să trăiască de azi pe mâine.
Dar nu plânge, Gheorghe! Un băiat mare ca tine nu trebuie să plângă.
Interesul străinului creștea din
clipă în clipă. Ochii nu i se mai luau de la băiat, în timp ce bătrâna vorbea
întruna, zugrăvind însușirile alese ale văduvei care murise.
- Gheorghe te cheamă pe tine, băiete? întrebă marinarul cu glas
prietenos. Știi ce meserie a avut tatăl tău? Cum îl chema? Nu cumva îl chema
Gheorghe Gârleanu?
- Da, domnule, tocmai așa îl
chema, îl întrerupse bătrâna vorbăreață. Pe tatăl lui l-a chemat Gârleanu și a
fost geamgiu. Acum patru ani a avut nenorocirea să cadă de la al treilea etaj
în stradă, lucru care i-a pricinuit moartea.
O lacrimă s-a rostogolit peste
obrazul rumen al marinarului și, adânc mișcat, l-a îmbrățișat pe băiat,
spunând:
- Vino, Gheorghe! Eu sunt unchiul tău, singurul frate al mamei tale. De
câteva zile m-am întors de pe mare și i-am căutat pe părinții tăi. Nimeni nu a
putut să-mi dea vreo lămurire, dacă au murit sau dacă s-au mutat. Era gata să
renunț la a mai cerceta și voiam să plec, când Dumnezeu mi-a îndreptat pașii
aici, ca să te găsesc, copilul meu! Acum șapte ani, când mi-am luat rămas-bun
de la părinții tăi, o duceau destul de bine și niciodată nu aș fi crezut că
mama ta, scumpa mea soră, va ajunge vreodată într-o stare așa de grea. Și
acum...
- Ea este în cer, îl întrerupse
băiatul cu tristețe. Ea s-a rugat mult pentru mine și pentru dumneata, dragă
unchiule!
Marinarul tăcu mult timp. Pe
trăsăturile feței lui se putea citi deslușit că se străduia mult ca să-și
stăpânească simțămintele inimii. După aceea își puse mâna lui lată pe capul
băiatul și zise:
- De acum încolo ești copilul meu. Mă voi strădui să îți fiu tată și
mamă. Dumnezeu m-a binecuvântat și am cu ce să te îngrijesc.
Nu vreau să încerc să arăt bucuria
băiatului, care era acum fericit. Niciun cuvânt nu a răzbit pe buzele lui, dar
lacrimile, care îi curgeau pe obrajii săi ofiliți, arătau cu prisosință că
inima îi era plină de laudă și de recunoștință către Acela care a ascultat
rugăciunile mamei lui.
După ce Gheorghe, la îndemnul
unchiului său, și-a potolit foamea la ghereta bătrânei, a plecat dus de mână de
unchiul său. Din ziua aceea s-a sfârșit cu sărăcia micuțului nostru prieten. Nu
a mai fost fără adăpost, căci ajunsese la un om care îl iubea din toată inima
și care îngrijea de el ca un tată.
Mai târziu, Gheorghe și-a adus
aminte de întâmplarea din fața gheretei bătrânei. Vedea în aceasta o mărturie
vie despre bunătatea și purtarea de grijă a Tatălui ceresc. Dar mai ales trăia
în inima lui amintirea clipei când a stat în fața acelei case, unde a fost
oprit de sunetele cântecului așa de plăcut și așa de cunoscut de el. Aceasta a fost
de fapt clipa hotărâtoare din viața lui. A recunoscut cât de rea este inima lui
și cât de urât este păcatul înaintea lui Dumnezeu; și aceasta a fost calea care
l-a condus în brațele Domnului Isus, în al Cărui sânge este izvor de pace și de
iertare.
„El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care
locuiește în locașul Lui cel sfânt. Dumnezeu dă o familie celor părăsiți...”
(Psalmul 68.5-6).
„Dar Tu vezi; căci Tu privești necazul și suferința, ca să iei în mână
pricina lor. În nădejdea Ta se lasă cel nenorocit, și Tu vii în ajutor
orfanului” (Psalmul 10.14).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu