Oricine!

   Lore era o fată fericită, căci știa că aparținea Domnului Isus. Învățătoarea ei de la școala duminicală o invitase cândva la o oră de copii, unde a fost vestită vestea bună a mântuirii. Lore s-a încredințat Mântuitorului, conștientă de păcatele ei, și-a recunoscut în fața Lui păcatele, a acceptat lucrarea de ispășire de la Golgota și de atunci a fost o urmașă fericită și fidelă Domnului Isus.

   Acum dorința ei cea mai mare era să câștige și pe alții pentru Mântuitorul. Mai presus de toate, pe inima ei stătea binele fraților săi. Cel mai mult își făcea griji de fratele ei mai mare, Ion. El se afla de câtva timp în satul vecin unde lucra, iar acolo și locuia singur într-o locuință mică închiriată și era expus, cum Lore știa bine, unor ispite. Deseori ea îi scria și îl îndemna să vină și el la Mântuitorul pentru a fi mântuit. Alături de scrisorile ei punea totdeauna o scriere evanghelistică.

   Ion nu a răspuns niciodată la scrisorile Lorei. El se amuza de îndemnurile ei, venea doar rareori acasă, își petrecea timpul liber cu tineri cu aceeași gândire și nu pierdea nicio distracție care i se oferea.

   Într-o zi, Ion se îmbolnăvi. El nu a mai putut să locuiască singur, căci acum nimănui nu-i mai păsa de el. A trebuit să fie adus acasă, pentru a primi acolo îngrijirea necesară. Cel mai mult îl îngrijea Lore, și făcea aceasta cu multă dragoste și atenție. Acum Lore avea o ocazie bună pentru a-i demonstra practic dragostea ei și pentru a-i vorbi în același timp personal de mântuirea sufletului lui. Adesea ea îl ruga, ca el să vină cu păcatele sale la Mântuitorul și să se încreadă în El pentru a fi mântuit. Dar Ion nu spunea niciodată niciun cuvânt, și se părea că nici măcar nu o asculta.

   Dar Dumnezeu a lucrat la inima sa, și în timp ce Ion o observa în liniște pe sora lui, s-a trezit în el dorința să fie și el așa de fericit ca ea.

   Într-o după-masă, când Lore a trebuit să-l lase singur pentru câteva ore, și-a amintit foarte des și foarte insistent de seriozitatea veșniciei. Cu toată puterea, conștiința lui îl acuza și se gândea cu groază la clipa când va fi chemat în veșnicie neîmpăcat cu Dumnezeu. Știa că este foarte bolnav. Multele lui păcate i-au venit unele după altele în conștiință, iar vina lui în fața lui Dumnezeu i se păru cât un munte uriaș. „Dacă nu mă voi mai însănătoși, dacă voi fi chemat, așa cum sunt acum va trebui să mor în păcatele mele... O, nu pot muri așa, nu pot să stau așa înaintea lui Dumnezeu, înaintea Lui, Cel drept, Cel sfânt!“ își spuse deznădăjduit. La urmă, în ciuda slăbiciunii sale, întinse mâna după Biblia sa, pe care Lore o așezase pe noptiera lui. Luă cartea prețioasă în mână și o deschise. De cât timp nu o mai deschise și nu o mai citise! Din ea căzu un pliant; desigur, Lore puse acolo acea scriere. Bolnavul citi versetul scris îngroșat pe spatele foii:

   „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.“

   Hans se uită ca vrăjit la aceste cuvinte. Nu învățase pe de rost, copil fiind, acest verset din Biblie la școala duminicală și nu îl recitase la o serbare? Dar ce avusese el să-i spună, ce însemnase el pentru el? Dar acum versetul îi deveni plin de însemnătate, prețios, important, pentru că era în necaz, în mare necaz al sufletului. „Viața veșnică“, era scris acolo. Lore îi spuse de repetate ori că ea o are - mulțumită harului lui Dumnezeu - și că și el ar putea să o aibă. Da, așa era scris acolo: „oricine“! Deci și el!

   Se rezemă, închise ochii și își împreună mâinile. „Doamne Isuse“, strigă el, „aici Îți aduc Ție păcatele mele multe, multe, toată vina mea mare! Tu vrei să o ierți, o, ce har! Tu ai murit și pentru mine, ai stat și pentru mine în judecata lui Dumnezeu! Acum știu că nu voi merge în pierzare, că am viața veșnică, căci ce spui Tu, este adevărat! Eu Te cred! Amin.“

   Când Lore intră seara în cameră, Ion îi întinse Biblia și spuse plin de bucurie: „Lore, sunt mântuit, sunt mântuit! Nu voi merge în pierzare, ci am viață veșnică – Domnul Isus mi-a dăruit-o! Am putut să vin la El, să primesc în credință lucrarea Sa, și acum El este și Mântuitorul meu! Ce har!“

   Lore alergă la pat și îl îmbrățișă. Nu știa ce să mai facă de bucurie și de mulțumire. Cum ascultase Domnul Isus rugăciunea ei fierbinte pentru mântuirea veșnică a fratelui ei!

„Oricine crede în El“

(Ioan 3.16; Faptele Apostolilor 10.43; Romani 10.11)