Eu sunt fiul împăratului David. Mă cheamă
Absalom. Aceasta este prezentarea pe care m-am obișnuit s-o fac zilnic la
poarta cetății Ierusalim.
Eu am fost frumos la chip și aceasta m-a
făcut să fiu mândru. Nimeni nu era ca mine în tot Israelul. Ce păr bogat aveam!
Și am fost nu numai frumos, ci și inteligent. Dar vai! am folosit rău
deșteptăciunea mea. Am tras în cursă pe fratele meu și l-am ucis. Am lingușit
pe toți cei ce veneau amărâți cu plângeri la împăratul. Stăteam la poarta
cetății, dădeam mâna cu ei, ba chiar pe unii îi sărutam, le ascultam plângerile
și le spuneam că ei au dreptate, dar că nimeni din partea împăratului nu este
gata să-i asculte. Vorbeam de rău pe tata și spuneam tuturor că, de m-ar pune
pe mine împărat, aș face pe toți fericiți. De mic copil am început să-l mint pe
tata. Mă rugam să-mi dea voie să mă duc într-un anume loc, dar eu o luam în
altă parte. Într-o zi am cerut voie tatălui să mă lase să merg la Hebron să mă
închin, căci am făcut o juruință Domnului. L-am mințit. Eu nu m-am dus să mă
închin, ci să mă fac împărat. Eu plătisem două sute de oameni, le dădusem și o
masă bună și m-au făcut împărat. Tatăl meu a trebuit să fugă din Ierusalim, să
apuce drumul pribegiei din cauza mea. Ce plâns, ce jale a fost! Așa mi s-a
spus. Iar noi chefuiam și chiuiam. Bucuria noastră era clădită pe durerea
altora. Apoi am intrat cu călăreții mei în cetate. Eram mândru pe catârul meu.
Toți mă aclamau. Eram împărat. Reușisem să alung de pe tron pe tatăl meu. Dar
totul a fost prin vicleșug.
Unul din oamenii mei mi-a spus o veste rea:
armatele tatălui meu, care au fugit din cetate, se pregătesc acum de luptă, dar
tata ar fi spus lui Ioab să-mi cruțe viața.
Eu nu îi urmărisem imediat, așa că ei au avut
timp și au trecut Iordanul. Am dat poruncă armatelor mele să iasă la luptă. Și
eu m-am pus în fruntea lor, căci eram împărat.
Întâlnirea cu vrăjmașii a fost în pădurea
lui Efraim. Bătălia a fost foarte grea. Ioab, Abișai și Itai, cei trei generali
ai tatălui meu, ne-au atacat din trei direcții și ne-au prins ca într-un
clește. Ne-au bătut de ne-au năucit. Au fost omorâți peste douăzeci de mii din
oamenii mei. Pădurea era plină numai de cadavre și sânge. Rândurile ostașilor
mei erau secerate de săgețile ce veneau, ca ploaia, din toate părțile.
Pe când dădeam ordine la ai mei, m-am
pomenit cu ostașii lui Ioab în fața mea. Am smucit de frâu și am fugit, ca
săgeata, pe catârul meu. Când am trecut în goană nebună pe sub un stejar,
pletele părului mi s-au agățat în crengi, catârul a fugit, iar eu am rămas
spânzurat aici. Podoaba mea mă nenorocește, mă pierde. Nu mă pot desface.
Dar vai, iată-l pe Ioab! Au! Au! Au! Trei
săgeți mi s-au înfipt în inimă. Ah, să nu mai facă nimeni ca mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu