Karlchen se gândea mereu la visul său ciudat. Urmarea acestui vis a provocat
un dor arzător după mama sa şi după Otto. Unde putea să fie oare Otto? Dacă ar
putea afla! Dorea aşa de mult să-l scoată din mlaştină, din baltă sau ce era!
Cât de bucuros l-ar aduce la Mântuitorul şi la şcoala duminicală! „Pentru
aceasta mi-aş da viaţa“, se gândi
Karlchen. Oare el ştia ce înseamnă aceasta? Karlchen primise odată de la biblioteca
şcolii duminicale o carte. În ea erau povestiri despre martiri. El citise
cartea împreună cu Otto. Ochii lui Otto sclipiră. „Măi, este frumos! Da, este
ceva frumos să mori astfel.“ Karlchen însă plânsese. Pentru că pantera, acea pisică
neagră şi oribilă, îi sfâşiase cu dinţii gâtlejul tânărului Pankratius, şi apoi
el muri. Karlchen nu putea altfel, trebuia să plângă. „Tu nu ai fi devenit
martir, «papă-lapte». Ei, nu face nimic,
nici nu este necesar.“ Karlchen ştia că
nu era un erou. Dorul arzător după Otto însă creştea. Şi cu cât învăţa mai mult
să-i spună totul Mântuitorului, cu atât mai mult se ruga pentru Otto.
Era o zi călduroasă. De aceea învăţătorii închiseră deja la ora zece
şcoala. Karlchen avea astfel mult timp. Pentru că şcoala era în apropierea
pădurii, porni agale cu ghiozdanul în spate spre pădure. Pacheţelul îl avea la
el. Trebuia să-l mănânce acum singur. Şi iarăşi se gândi la Otto! „Mântuitorule
drag – te rog! Tu ştii unde este el, te rog! Caută-l şi adu-l acasă – şi fă să
nu rămână un hoţ. Amin.“ Karl se aşeză şi
vru să mănânce. O veveriţă trecu fără zgomot pe lângă el. Vru să o prindă şi să
o hrănească, dar ce era asta? O clipă, Karlchen rămase înmărmurit de groază,
apoi o luă la fugă de frică. Dar, ce îl speriase aşa? Fusese un ţipăt, un ţipăt
strident după ajutor. Nu, Karlchen nu era un erou. Pentru că acum stătea
liniştit, era din cauză că îl lăsaseră puterile. „Eu nu mai pot, Mântuitorule
drag, ajută-mă!“ Se uită în sus şi
– se ruşină. „A fost prostesc din partea mea să o iau la fugă. Dacă bărbatul
mai ţipă o dată, atunci – mă voi uita unde este. Poate îl pot ajuta…“ Încă o dată un ţipăt! Era de fapt un glas de copil, şi
era – ah, suna ca glasul lui Otto! Dar cum era posibil? „Otto! Este Otto? Unde!
Otto! Otto!“ - „Aici!“ În grabă, jacheta lui Karlchen se prinse bine de un
tufiş cu spini. Vai, iarăşi o gaură! Dar ce îi păsa lui Karlchen acum de o gaură.
„Otto, Otto!“ Unde se ascunse?
De ce nu răspundea? Acolo! Ce însemna asta? Era întins pe pământ, palid şi
nemişcat. „Mort!“ strigă Karlchen.
Aşa arătase şi mama lui. Exact aşa, aşa albă şi liniştită. „Mântuitorule drag,
nu se poate, ah, el este un hoţ!“ Un fior trecu peste faţa lui Otto. El deschise ochii,
dar imediat îi închise iarăşi. Karlchen însă se aruncă plângând peste el. El îl
sărută, îl mângâie şi strigă tot mereu: „Mântuitorule drag, nu se poate,
desigur, nu se poate.“ Otto nu era mort,
dar leşinase. Când totul se făcuse negru înaintea ochilor lui, Otto se gândi:
asta este acum moartea! O teamă uriaşă îl cuprinse. Strigă tare şi se gândi:
„Nimeni nu mă poate ajuta, sunt un hoţ şi un mincinos şi…“ – şi apoi se gândi şi nu mai ştiu nimic. Deodată auzi
glasul lui Karlchen: „Mântuitorule drag, nu se poate, el este un hoţ!“ Atunci Otto observă că nu era mort. Dar închise repede
iarăşi ochii. Şi acum simţea mâinile calde ale lui Karlchen pe faţa sa rece şi
simţea buzele lui Karlchen pe buzele sale. Nu ştia ce simţea, chin sau bucurie?
Poate erau amândouă. „Apă!“ suspină Otto.
Karlchen sări în sus. Ştia unde este apă, şi îşi luă ca pahar şapca. „O,
Mântuitorule drag, ce minuni minunate faci Tu!“ Otto bău. Karlchen se uită la el cu ochi strălucitori.
Acum îşi împreună mâinile.
- Otto, nu crezi că ar trebui să-i mulţumim Mântuitorului că nu eşti mort?
Peste faţa lui Otto trecu ca un surâs pe jumătate, dar totuşi împreună
apoi mâinile.
- Mort nu am fost nici pe departe, dar nu strică dacă crezi, atunci
roagă-te sau…
- Sau ce?
- M-am gândit doar că mi-ar plăcea dacă aş fi ca tine, spuse Otto cu
voce stinsă, adică, dacă aş fi aşa de evlavios ca tine, şi dacă – dacă vrei să
te rogi – sau nu poate să facă Mântuitorul aceasta?
Când Otto spuse aceasta, îşi acoperi faţa cu şapca.
- Mântuitorul poate face totul, spuse Karlchen cu hotărâre, şi dă-ţi
şapca deoparte.
Dar Otto nu putea aceasta. Karlchen nu trebuia pentru nimic în lume să
vadă că el plângea. Astfel, Otto rămase ascuns sub şapca lui. Karlchen îi povesti
tot ce făcuse Mântuitorul, dar deodată se opri. De sub şapcă se auzea un plâns
de îţi rupea inima.
- Şi eu rămân un hoţ – şi de murit trebuie să mor, căci sunt foarte
bolnav. De aceea vin acasă – pentru că vreau să mor la tata şi la mama – n-am vrut
să mor în acel loc urât, … clopotele sunau în continuu … pentru că toţi copiii
mureau imediat ce aveau boala pe care o am eu. Au, gâtul meu, gâtul meu!
Otto îşi aruncă cu o smucitură şapca şi plânse tare şi fără oprire.
- Otto, Otto, eu te iubesc aşa de mult, Mântuitorul nu te va lăsa să
mori! Tu trebuie doar să-i recunoşti totul. O, Otto, cum îţi arde capul!
Karlchen îşi sprijini capul de capul lui Otto. Otto îl împinse deodată
deoparte.
- Pleacă! strigă el, ei spun că este molipsitoare.
Dar Karlchen nu plecă.
- Pleacă, tu nu trebuie să mori! strigă Otto iarăşi. Te-au bătut, pentru
că eu – te-am părăsit. Tu nu trebuie să mori din cauza bolii mele, tu nu
trebuie să mori, pentru că mă iubeşti aşa de mult.
Karlchen zâmbi, şi acest zâmbet nu-l uită Otto niciodată. Nu înţelegea
ce însemna, dar bănuia.
- Karl, te-au bătut. Karl, de ce mă iubeşti aşa de mult?
„Otto cel sălbatic s-a întors.“ Oamenii care îl cunoşteau, spuneau multe despre el:
faptele sale de ruşine. Adevărate şi neadevărate. Concluzia era în orice caz că
acum va muri cu toate păcatele sale.
- Lasă-mă la Otto, te rog, mătuşă, dragă mătuşă!
- Ai devenit exact ca Liesel, te milogeşti exact ca ea. Dar la Otto nu
mergi, ai înţeles?
- Dar trebuie să mă duc, trebuie!
Brutăreasa puse la o parte coşul plin cu chifle şi îl privi pe Karlchen.
Ochii săi blânzi se uitau la ea aşa de rugători.
- Tu nu mergi, şi aşa rămâne.
- El moare, mătuşă, şi el este… Aproape ar fi spus „un hoţ“, dar se opri la timp.
- Ce este el?
- Nu poate ajunge în cer – imposibil.
- Cred şi eu, aşa un ştrengar, mormăi mătuşa. Auzi cum Karlchen se
strecură din magazin. Şi când trase uşa după el, îl auzi plângând.
Brutăreasa se aşeză pe singurul scaun care se afla în magazin. „Ce băiat
mai este şi ăsta! Asta-i din cauză că este băiatul ei, ea a fost exact aşa…
acum ea este în cer, şi unul ca noi nu poate merge acolo. De când mi-a făcut
acea mărturisire, de atunci am sentimentul că băiatul nu va deveni mare. Şi
acum stă şi plânge din cauza lui Otto! Ce ştie aşa un băiat despre cer şi cine
intră în el?“ Brutăreasa oftă, şi
apoi se ridică şi bătu la uşa lui Karl.
- Hai încoace! Ce faci acolo?
Karlchen se apropie grăbit.
- Am vrut doar să-ţi spun că eşti un băiat cuminte, dar la Otto n-ai
voie să mergi, altfel te îmbolnăveşti şi tu. Hai, alege-ţi o prăjitură! Iar în
ceea ce-l priveşte pe Otto, ştrengarul, nu moare nici pe departe, se va
însănătoşi curând şi va face iarăşi prostii. – Aşa, acum râzi, asta-i bine, şi să
nu mi te îmbolnăveşti, micuţul meu! Aici ai o prăjitură. Aşa, acum pleacă!
Karlchen se aşeză cu prăjitura lui în faţa uşii, dar nu dorea să o
mănânce. Mai bine s-ar întinde şi ar dormi. Îi era aşa de frig, cu toate că
soarele strălucea pe cer. Capul lui era aşa de fierbinte ca – da, cum fusese
capul lui Otto când l-a găsit în pădure. „Mai bine mă aşez la umbră“, dar când făcu câţiva paşi, picioarele deveniră fără
putere. Şi acum îi trecu ceva cald pe spate în jos. O auzi pe Liesel strigând:
„Karl, cafeaua este gata, vino repede!“ Ah nu, repede nu veni. Cafeaua îi era aşa de indiferentă.
Dar totuşi merse, ca să nu-l certe. Tăcut se aşeză la locul său la masă.
- Mătuşă!
Ea îl privi cu temă.
- Karl, ce este cu tine? Eşti bolnav? Dă-mi mâna. Vai, bărbate, are
febră. Acum se îmbolnăveşte şi…
Brutăreasa nu termină propoziţia. Era mai bine aşa.
- Du-te în pat, băiete. Liesel trebuie să-l aducă pe doctor şi apoi… Da,
şi apoi?
„Sălbaticul Otto este la spital. Are difterie şi moare!“ Această veste pătrunse în sfârşit şi până la domnişoara
Hedwig.
„Trebuie să mă duc la el, desigur – dar…“ Acestui „dar“ îi urmă un oftat slab. Ah, şi în viaţa de credinţă a domnişoarei
Hedwig mai exista câte un „dar“. Acestea atârnau ca saboţi grei de plumb de picioarele
ei, când în sfârşit porni la drum să-l viziteze pe Otto. Nu avea nicio speranţă
pentru acest băiat dificil, care nu răspunsese la dragostea ei şi care o
supărase de atâtea ori la şcoala duminicală. Ce folosea vizita ei unui asemenea
copil, căruia îi spusese totul şi care îşi împietrise tot mai mult inima! Dar
dacă folosea sau nu, ea trebuia să fie fidelă, se gândi domnişoara Hedwig.
Sora medicală deschise la bătaia ei.
- Otto – Otto? spuse ea şi se gândi o clipă. Difterie, nu-i aşa? Nu mai
este aici!
- A murit?
- Nu, nu, nu a murit! Azi dimineaţă i s-a dat drumul.
Domnişoara Hedwig se îndreptă încet să plece. Se gândi că era totuşi un
mesager neascultător, pentru că abia după patru zile de la primirea veştii
porni să-l viziteze pe Otto. Stătea la uşă şovăind şi repeta: „Azi dimineaţă i
s-a dat drumul.“
Sora ştia că era dezamăgitor să vii degeaba. Ea spuse prietenoasă:
- Dar prietenul lui mic mai este aici.
- Cum se numeşte?
- Karl Rohl, tot difterie.
- Karlchen al meu! O, trebuie să-l vizitez!
Sora zâmbi.
- La etajul al doilea, prima la stânga, camera numărul cinci. Dar el este
foarte bolnav. Există pericol de contaminare!
Domnişoara Hedwig dădu din cap şi urcă grăbită scările. „Foarte bolnav“, şopti sora-şefă şi deschise încet uşa.
Karlchen părea că doarme. Domnişoara Hedwig nu observase niciodată ce
faţă de copil dulce avea. Obrajii îi erau roşii, buzele sale se mişcau ca şi
când ar fi vorbit cu cineva. Deodată râse, un râs liniştit, fericit.
- Acolo – acolo este!
- Ce, Karlchen al meu?
Ea îi apucă mâna, care ardea de febră. El îşi deschise ochii şi se uită
la ea.
- Căsuţa noastră – uite – uite!
Ca un şuierat îi era respiraţia. După o pauză spuse cu greu:
- Cântă…
eu… eu… eu vreau să cânt cu tine. Mamă… nu vrea …. Mântuitorul… să vină curând?
Nu… mai am aer! Otto! De ce mă ţii strâns… de gât. Aruncă banii, Otto … aer!
Sora îi ridică puţin capul. Îi dădu la o parte părul de pe faţă, pe care
erau picături mari de transpiraţie.
- Doctorul vrea să mai facă o laringotomie, şopti sora.
- Sărmanul copil, sărmanul mieluşel. Karlchen, mă cunoşti?
El îşi întoarse încet capul spre ea. Deodată trecu o sclipire de recunoaştere
pe trăsăturile sale.
- Domnişoara, mâinile sale pipăiau căutând după ea. Dumneavoastră nu
credeţi… că… eu sunt un hoţ?
- Nu, Karlchen, nu. Eu cred că tu eşti micul Karl al Mântuitorului.
- A spus… acest lucru… Domnul Isus?
- Da, Karlchen.
Închise ochii şi zâmbi.
- El a făcut totdeauna tot ce… ce… L-am rugat! Otto, strigă apoi
dintr-odată.
- Otto este acasă, Karl, este totul bine, spuse sora mângâietor.
- Totul bine, şopti micul bolnav.
- Te-a găsit… Mântuitorul? Otto, Otto!
- Da, Karlchen, tu ai spus deseori, că Mântuitorul l-a adus pe Otto
acasă.
- Şi banii… banii! Aruncă… banii!
Un sunet gâlgâit de sufocare, o revoltă plină de teamă şi o luptă după
aer.
- Karlchen, nu te teme, Domnul Isus este cu tine!
El zâmbi iarăşi:
- Şi cu Otto?
- Da, Karlchen, El vrea să-l caute şi pe Otto şi să-l mântuiască şi să-l
aducă la tine în cer!
O, cum putea dintr-o dată să fie aşa de sigură domnişoara Hedwig de
băiatul, pentru care nu mai sperase nimic!
- Să caute, şopti Karlchen, şi mâinile sale trecură temătoare peste
pătură încoace şi încolo. Deodată se uită la domnişoara Hedwig serios şi întrebător.
- Domnul Isus poate…. totuşi… să caute bine?
- Da, Karl, aşa de bine ca nimeni altul. Tu nu trebuie să-L ajuţi, El
poate face singur aceasta.
- Singur, repetă copilul şi închise ochii. Vreau să dorm. Mătuşa… nu mă…
mai bate!... Singur…. totul face El singur… singur.
Dormea? Ah, nu, era iarăşi sufocarea înfricoşătoare – faţa i se făcu
albastră, sunetul şuierător din trahee suna aşa de jalnic.
Sora sări la clopoţel.
- Brutăreasa trebuie să vină, repede! Dacă doctorul nu poate face curând
operaţia, este prea târziu!
Karlchen îşi deschise încet ochii. Era o întrebare temătoare în privirea
sa.
- Mai este Otto… încă… înăuntru?
- Nu, Otto este acasă. El este sănătos.
- Acasă… sănătos, repetă el încet. Apoi se înfioră iarăşi: În mlaştină,
strigă el. Şi apoi se apucă de gât: Au,… nu… pot, şi apoi aproape plângând: Otto,
eu… nu… pot… Lasă-mă, mătuşă, au! Cum era… Otto… ce spunea domnişoara… să-ţi
laşi viaţa… viaţa pentru…. pentru…. fraţi?
Paşi grăbiţi veneau pe coridor.
- Doctorul!
El merse la patul lui Karlchen, îi luă pulsul, ascultă huruitul din
pieptul lui.
- Nu este timp de pierdut!
Domnişoara Hedwig aruncă încă o privire spre Karlchen.
- Mântuitorul să te păzească, mieluşelule.
Ajunsă acasă, îşi aruncă deoparte pălăria şi poşeta. Şi apoi îngenunche
tăcută înaintea Dumnezeului ei un timp îndelungat. Vorbise adesea cu Dumnezeul
ei, căci se ruga mult. Acum stătea tăcută înaintea Lui. „Vreau să mă proştern în
ţărână“, se gândi ea. Aşa
de mică se simţea înaintea Dumnezeului ei şi înaintea acelui copil, cel mai
dispreţuit din ceata elevilor ei, dar care devenise un erou în credinţă şi
dragoste. „Cei slabi vor fi cei puternici şi ultimii vor fi primii, Doamne,
Dumnezeule minunat!“
- Domnişoară, afară este un băiat şi doreşte să vă vorbească.
Bănuia cine era băiatul. Din acea zi la spital nu se mai îndoia că Otto,
pentru care nu mai sperase nimic, va fi mântuit. Şi acum când stătea înaintea
ei, palid şi tremurând şi fără a scoate un cuvânt, i se păru că faptele lui de
ruşine nu mai erau atât de grave.
- Ei, Otto, sărmanul meu băiat?
- Este mort! plânse cu suspine Otto, şi….
- Şi, Otto?
- Totul este din vina mea, pentru că am plecat, asta-i cauza bolii. Şi
plecarea a venit în urma furtului; şi l-au bătut din cauza portmoneului dumneavoastră,
şi eu am fost de vină!
- Da, Otto, acestea sunt istorii rele; dar aşază-te mai întâi. Şi acum
povesteşte-mi totul în toată liniştea, rar şi clar. Vom vedea ce trebuie să
faci ca Mântuitorul să te poată ajuta să ieşi din toate lucrurile groaznice.
Otto şedea şi îşi învârtea şapca. Ah, nu era uşor să stai liniştit, şi
era şi mai greu să spună totul. Fata de la bucătărie nu putea înţelege deloc, de
ce domnişoara vorbea de aşa mult timp cu acest băiat. Când ieşi, se uită
curioasă după colţ.
- Ce ai acolo? întrebă ea şi văzu o ilustraţie, care el o ţinea în mână.
Îl arăta pe Mântuitorul cu coroana de spini.
- Hm, spuse ea, o vei păstra bine?
El dădu din cap fără să spună nimic şi fugi afară. Otto cel sălbatic
strânse ilustraţia şi o ascunse în buzunarul de la piept. Otto înţelese ceea ce
ştia de mult timp, ceea ce repetase adesea, se rugase sau cântase cu alţii, că
nu numai Karlchen, că şi un Altul a suferit pentru el, a fost bătut şi omorât
pentru el! Era mai mult decât ceea ce suferise Karlchen, era şi altceva, aşa de
minunat!
Otto se aşeză pe o piatră şi îşi sprijini capul în mână. „Doamne Isuse,
Mântuitorule drag, vreau să fac tot ce vrei Tu! Cu siguranţă – tot!“
Brutăreasa era într-o agitaţie imensă. Înmormântarea lui Karlchen
trecuse. Ea stăruise, ca să fie înmormântat ca cei de „prima clasă“. Chiar dacă din cauza contaminării nu merse nimeni în
urma lui, totuşi totul trebuia să se desfăşoare perfect. Brutarul considera a
fi inutil, dar pentru că soţia lui plângea aşa de mult şi nu putea să o mângâie,
făcu totul după voia ei. „Femeile sunt ciudate“, se gândi el. „Mai întâi nu i-a convenit de băiat, iar
deodată s-a schimbat şi acum jeleşte, de parcă i s-ar rupe inima. Nu mai
înţeleg nimic.“
Cu timpul veniră unele cliente şi se plânseră, că nu mai trăia acel
băiat prietenos. Şi apoi o lăudară pe brutăreasă: „Ca o mamă aţi fost totdeauna
faţă de el.“ O, ce durere producea
această laudă! Căuta să se convingă că aşa a fost, dar nu reuşea. Există un
martor incoruptibil, conştiinţa. Şi nu putea uita deloc. Ea nu înţelegea cine era cel care îi
amintea toate cuvintele de ocară, îmbrânciturile, ochii umezi de lacrimi şi
privirile pline de teamă. Domnul pastor venise şi el. Pe omul bătrân îl mişcă
plânsul ei, şi de aceea îi spuse cuvinte de mângâiere dintr-o inimă emoţionată.
„Ori de câte ori aţi făcut aceste
lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.
Domnul, care a promis aceasta, El vă va răsplăti tot ce aţi făcut pentru copil“, îi mai spuse el la plecare. Mai întâi crezuse că ar fi
un cuvânt minunat. Dar când îl repetă, erau săgeţi din tolba lui Dumnezeu. Nu
era destul că Mântuitorul lui Karlchen văzuse şi auzise totul, trebuia să mai şi
spună: „Mie mi le-aţi făcut!“?
- Inima mea este rănită şi bolnavă. Aş vrea ca oamenii să nu mai
vorbească aşa mult despre băiatul nostru. Ei vreau binele, dar eu nu mai pot
suporta.
Aşa îi spusese lui Liesel. Şi apoi mai venise şi Otto. Şi când plecă,
brutăreasa se apucă de cap:
- Otto a furat cele trei mărci, Otto a furat portmoneul, şi apoi
cincizeci, zece şi treizeci de pfenigi. Ştrengarul ticălos! Şi pentru el a
primit Karl toate bătăile, şi l-am făcut hoţ. Şi el n-a spus nimic despre Otto,
şi era doar aşa un fricos! Cum se poate explica aceasta? Şi cum arăta Otto,
obraznicul ăsta! Karl al nostru este cel care l-a determinat pe Otto de a venit
acum şi a recunoscut totul de bunăvoie.
Otto a recunoscut totul şi a spus că vrea să lucreze şi cu timpul să
restituie totul. „Şi de ce vrei asta?“ îl întrebase ea, „şi de ce îmi spui toate astea?“ – „Nu mai vreau să fiu un hoţ, vreau să devin fidel ca şi
Karl, vreau să fac ce spune Mântuitorul!“
„Mântuitorul şi iarăşi Mântuitorul, exact aşa a fost totdeauna şi mama
lui Karlchen, răposata mea soră“, se gândi brutăreasa. Apoi porni spre cămăruţa din dos
şi luă Biblia de pe dulapul cel înalt. Şterse praful de pe copertă. „Pe aceasta
o mai am de la ea. Ah, Doamne şi Dumnezeule drag, dacă aş fi citit-o, ar fi
fost mai bine cu mine. Dar vreau – vreau să caut – şi eu vreau să vin la Tine.
Nu ştiu încă cum, dar, Mântuitorule drag, care mântuieşti copii, iartă-mă şi
fă-mă şi pe mine aşa ca să ajung în cer. Amin!“
O cruce frumoasă de marmură stătea pe mormântul lui Karlchen. Inscripţia
era foarte scurtă: „Eu te iubesc!“
„Este un verset din Biblie?“ gândeau mulţi care-l citeau. Ei îşi aduceau aminte la
cine se referă „eu“ şi „te“. Unii spuneau: „Eu“ este Domnul şi „te“ este mortul. Alţii spuneau că „eu“ este mama. Sau că „Eu“ este mortul, şi „te“ este Mântuitorul. Cine avea dreptate?
Ploaia şi zăpada spălară treptat aurul literelor. Inscripţia se citea
doar rareori, dar mormântul era totdeauna bine îngrijit şi acoperit cu flori
proaspete. În după-amiezile liniştite de duminica, atunci când magazinul era
închis, brutăreasa se plimba până la cimitir. Astăzi merse şi Liesel cu ea,
căci era ziua morţii lui Karlchen.
- Deja zece ani, spuse brutăreasa şi împreună mâinile. Mulţumiri fie
aduse lui Dumnezeu care mi-a adus acest copil binecuvântat în casa mea.
Liesel se aplecă pentru a îndepărta buruiana care se ivea printre
iederă.
- Şi tu, Liesel a mea, cum m-aş descurca fără tine?
Liesel nu răspunse, luă repede stropitoarea. Cât de îndemânatică şi energică
punea mâna pe orice! Îi era mătuşii un adevărat sprijin, şi era o fată drăguţă,
curată, cu braţe puternice şi cu inima plină de viaţă. Cum mergea aşa, mătuşa
se uita în urma ei cu un zâmbet plăcut. Apoi se întoarse iarăşi spre cruce şi
micul deal.
„Eu te iubesc!“ citi cu jumătate
de voce. Şi tocmai când citea, o umbră căzu pe cruce. Se uită în sus şi văzu un
tânăr în faţa ei.
- Otto! – vru să spună – domnule Franske! strigă ea. Ea îi prinse
amândouă mâinile.
- Pentru dumneavoastră rămân Otto, astăzi este ziua morţii lui Karlchen.
Un timp tăcură. Apoi Otto spuse cu glas scăzut:
- Acum zece ani am înţeles ce este dragostea, dragostea care îşi dă
viaţa pentru cel care nu merită. Am fost un elev rău şi le-am dat de lucru la
amândoi, Mântuitorului şi lui Karlchen. Dar acum se poate aplica şi la mine: „Eu
te iubesc.“ Mântuitorul mi-a
permis acum ce i-a spus cândva lui Petru: Paşte oile mele; paşte mieluşeii Mei.“
- Eu, - eu nu vă înţeleg! spuse brutăreasa şi se uită mirată la el.
El zâmbi.
- M-am înscris la casa de misionari şi mâine trebuie deja să plec. Dacă
Dumnezeu vrea, voi merge peste doi ani în Australia.
- Ah, dragă domnule Franske, nu sunt în Australia canibali? întrebă
brutăreasa.
Otto se uită neclintit la crucea albă.
- Domnul Isus mă poate păzi. Şi dacă îmi va da ce i-a dat acestui copil
slab de aici, să devin tare în dragostea Lui, ca să pot să-mi dau viaţa din dragoste
pentru El şi fraţi…
Deodată Otto tăcu; Liesel se întorcea cu stropitoarea.
- Ah, Liesel, uite cine este aici, strigă mătuşa, Otto cel sălbatic al
lui Karl al nostru, şi ascultă ce tocmai mi-a spus.
Liesel se înroşi tare şi îi întinse tăcută mâna. Când află planurile
lui, îşi scutură capul ei blond.
- Nu, aşa o idee, nu înţeleg.
El se uită gânditor la ea. Ea era sora lui Karlchen. Se gândise că ea
i-ar putea deveni mai mult decât atât. Dar el observase deja în urmă cu doi ani
când plecase ca militar că ea nu îl înţelegea. O umbră trecu peste faţa lui
bucuroasă, dar numai pentru o clipă.
- Nu aveţi un cuvânt de binecuvântare
pentru mine, dragă mătuşă brutăreasă?
Ea îi prinse amândouă mâinile.
- Dragostea lui Isus să te
păzească tot timpul! Dacă ar şti Karlchen al nostru!
O clipă Otto îngenunche lângă micul mormânt. Când plecă, amândouă se
uitară după el cu lacrimi în ochi.
„Dragoste, eu mă
dedic Ţie,
Să rămân al Tău
pentru veşnicie!“
Acestea au fost ultimele cuvinte,
pe care le auziră de pe buzele sălbaticului Otto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu