Încrederea

   O mamă istorisea odată următoarele:

   Cei trei copii mai mici ai mei şedeau pe coşul de rufe întors cu capul în jos şi eu le istoriseam întâmplarea biblică despre furtuna pe mare (Luca 8.22-25).

   Când istorisirea s-a apropiat de punctul culminant, toţi stăteau foarte liniştiţi şi ascultau cu mare atenţie. Vedeam cum micuţii se transpun în cele întâmplate. În ochii lor se oglindea teama ucenicilor, când le-am spus cum furtuna a devenit tot mai mare şi ucenicii L-au trezit în necazul şi deznădejdea lor pe Domnul: „Învăţătorule, pierim!“

   Le-am spus cum Domnul Isus S-a ridicat şi a strigat poruncitor vântului puternic care vuia în jurul lor: „Taci, fără gură!“ (Marcu 4.39).

   Şi apoi...

   Buf! Unul dintre băieţii mei a sărit jos dintr-o săritură de pe coşul de rufe şi a spus plin de convingere: „Şi atunci a trecut furtuna!“ Mulţumit a alergat în camera lui. Pentru el, lucrurile erau foarte clare: dacă a venit Domnul Isus să ajute, atunci totul a trebuit să aibă un final bun.

   O, băiete, m-am gândit eu, dacă aş putea să cred şi eu aşa de natural şi de simplu ca tine! – Dacă credem şi ne încredem ca un copil, putem spune din inimă cu psalmistul:

   „Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă, din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!“ (Psalm 13.5-6).