Într-o zi, pe când mă jucam cu câţiva băieţi de vârsta mea în piaţa satului
în care locuiau părinţii mei, autobuzul ce venea din oraş opri în staţie. Coborâră
câţiva călători. Printre ei un infirm încerca din toate puterile să meargă
ajutându-se de două cârje. Mersul lui era atât de ciudat, încât aveai impresia
că picioarele îi sunt desprinse de corp. Pentru a-mi distra prietenii, am
strigat:
- Ia
priviţi, ce schilod!
„Pe
când eu îi iubesc, ei îmi sunt potrivnici“ (Psalm 109.4).
În mijlocul râsului am tresărit zărindu-l pe tata care se îndreptă spre
călătorul infirm. După ce îl salută prieteneşte, tata îi întinse braţul şi
porniră amândoi spre casa noastră. Când am văzut acest lucru, am simţit că
intru în pământ de ruşine. În seara aceea m-am întors acasă pe ascuns, asemenea
unui hoţ. A trebuit însă să merg la masă şi acolo să întâlnesc privirile
călătorului invalid, schilod, care mă salută prieteneşte. Privindu-mă se adresă
tatălui meu:
- Ce
băiat frumos ai! A meritat să fie salvat de la înec.
„Dar Dumnezeu Îşi
arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos
a murit pentru noi“
(Romani 5.8).
Aceste cuvinte m-au străpuns. Tatăl meu mi-a povestit de multe ori că la
vârsta de trei ani, într-o dimineaţă foarte rece de martie, am căzut în râu şi
eram la un pas să mă înec. Un prieten s-a aruncat însă în apă şi
mi-a salvat viaţa. Pentru mine, aventura nu a avut nici o consecinţă neplăcută,
dar aceluia care m-a salvat, baia aceea rece i-a provocat un reumatism puternic,
făcând din el un infirm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu