- În seara aceasta este iarăşi
furtună, spune Conor surorii lui mai mici Evie, în timp ce îşi lipesc nasurile
de sticla veche şi subţire a ferestrelor micuţei lor case de la malul
Atlanticului în Irlanda.
Amândoi cunosc marea şi furtunile de când
sunt pe lume.
De micul sat de pescari aparţine un far
vechi, puternic, care de mult timp a fost construit pe o bucată de stâncă lungă
şi îngustă, care se întinde în mare.
Pentru Conor şi Evie, el are nu nume
special. Pentru ei, el se numeşte „degetul arătător“. „Pentru că aşa arată el“,
a fost odată motivaţia Eviei.
Şi aşa se uită ei şi în această seară la
vechiul lor prieten, degetul arătător. Ore în şir pot sta aşa şi asculta
zgomotele valurilor şi ale vântului; cum cantităţile masive de apă lovesc
pereţii farului şi cum se vede acolo sus felinarul totdeauna cu strălucirea lui
clară.
Harri, supraveghetorul farului, stă acum
desigur la masa lui veche. „Sigur citeşte iarăşi cu ochii lui mari şi cu ochelarii
lui mici şi amuzanţi pe nas în cartea lui“, şopteşte Conor şi se gândeşte la
Biblia lui Conor în care bărbatul se adânceşte adeseori.
- Ce
ar fi dacă l-aţi vizita pe Harri Clinton? propune mama lor şi îşi ridică
privirea de la lucrul ei.
- Dar
într-o oră să fiţi înapoi! spune ea în spatele celor doi.
- Da, desigur! sunt ultimele cuvinte care se
mai pot auzi în furtună şi bătaia vântului din direcţia uşei casei. Pentru că
propunerea de a-l vizita pe Harri, Conor şi Evie nu o lasă neîmplinită.
Cu jachetele de ploaie pe ei şi înarmaţi cu
două clătite rămase de la cină, cei doi aleargă pe poteca îngustă în direcţia
turnului. Drumul este luminat şi în sfârşit se află în faţa uşii de stejar, o
uşa mare şi groasă, a cărei clanţă o apasă cu greu cei doi. Acum numai treptele
în spirală lungi, care duc în sus!
- Bună
seara, domnule Clinton! – Fără respiraţie, cei doi copii se năpustesc în camera
mică a turnului; Harri Clinton se întoarce încet spre copii. Bărbatul bătrân
stă la o masă grea, care este luminată de o lampă strălucitoare. În mijlocul
mesei se află cartea lui deschisă. Marginile ei sunt deja înnegrite şi unele
propoziţii aproape nu se mai pot citi.
- Voi sunteţi! Este frumos că mă vizitaţi! Zâmbind
ia în primire cele două clătite. Puneţi repede jachetele voastre de ploaie
lângă sobă, apoi vă voi spune ceva din cartea mea, spune Harri şi arată în
direcţia sobei în care lemnele trosnesc.
Spus şi făcut: strâns lipiţi de puloverul
lui Harri Clinton, Conor şi Evie ascultă vechea istorisire din cartea plină de taine...
- Istorisirea
se află în Evanghelia după Luca, la capitolul opt şi este veche de circa 2000
de ani. Ea are loc la lacul Ghenazaret. Acest lac se află în ţara Israel. El este
recunoscut tocmai pentru furtunile lui putenice, totuşi odinioară oamenii de
acolo mergeau la pescuit cu bărci mici, construite din lemn. Într-o zi au venit
13 bărbaţi la malul acestui lac. Printre ei erau mai mulţi pescari, şi un vameş
se afla acolo. Dar Unul dintre ei era deosebit, pentru că toţi cei 12 bărbaţi
Îl urmau şi Îl ascultau când El vorbea. Ei Îl numeau chiar Învăţătorul şi
Domnul lor. Veţi vedea imediat de ce.
Au urcat cu toţii în corabie pentru a merge
la celălalt mal al lacului. Mai demult, oamenii trebuiau să vâslească din greu
pentru a înainta. Învăţătorul dormea şi Se odihnea după o zi obositoare. Se
întuneca repede. Deodată, mica barcă începu să se legene puternic şi valurile au
devenit tot mai mari. O furtună mare a început cu viteză crescândă. Primele
valuri au ajuns la marginea bărcii. Bărbaţii vâsleau cu teamă de moarte, dar
degeaba. Era tot mai rău. Pescarii iscusiţi ştiau prea bine: suntem în mijlocul
lacului, ne vom îneca şi vom muri! Acum întreaga barcă era plină cu apă...
Dar staţi! Unde era cel de-al treisprezecelea
bărbat în corabie? – Da, El dormea încă. El era foarte liniştit şi nu Îi era
deloc teamă, ca şi când furtuna nu ar fi fost prezentă.
Deznădăjduiţi, bărbaţii L-au trezit, au
strigat prin zgomotul mare: „Doamne, scapă-ne, că pierim!“
Dar ştiţi ce a făcut Cel care a fost trezit?
El a vorbit vântului şi mării. Da, aţi auzit bine.
Deodată, furtuna şi valuri au fost
îndepărtate şi totul a fost liniştit. Linişte în loc de furtună, apă lină,
liniştită în loc de valuri înalte de un metru!
Cum a fost posibil acest lucru aşa de repede,
cine era acest Om? Cine era acest Învăţător şi Domn, pe care Îl ascultă chiar
vântul şi marea?
Încet, domnul Clinton închide cartea sa
veche şi îndrăgită.
- Este
Domnul meu Isus, spune el încet şi se uită la Evie şi Conor. Îmi place mult
această istorisire. Căci Domnul Isus a fost prezent în viaţa mea în furtuni
puternice. Adesea am strigat şi eu deznădăjduit după El, dar El a fost
totdeauna foarte aproape de mine. Acest Om este Fiul lui Dumnezeu şi El doreşte
să urce şi în corabia vieţii voastre.
Ştiţi, odinioară
Isus a fost ca Om adevărat aici pe acest pământ. Dar cei mai mulţi oameni nu
L-au dorit, cu toate că au văzut aşa multe minuni şi lucruri dumnezeieşti.
Ei nu
au vrut pur şi simplu să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu. Din contră, ei
L-au urât, pentru că El nu a făcut niciodată ceva greşit sau rău.
Nu mult mai târziu L-au atârnat pe cruce.
Da, ei L-au omorât în chinuri. Aşa este inima noastră, este rea şi întunecoasă.
Dar exact aşa cum Îl ascultă marea şi vântul, toate trebuie să-L asculte. Şi
aşa a înviat din moarte şi a mers în cer. El spune încă astăzi, şi către voi:
Credeţi în Mine şi recunoaşteţi înaintea lui Dumnezeu în rugăciune tot ce aţi
făcut rău în viaţă, atunci devin Mântuitorul vostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu