David Spleiss (1786-1854), decan în
Schaffhausen, era fiul unor ţărani săraci din Elveţia. Dar pe când era copil s-a
văzut că în el era un duh mare și puternic. Când mama evlavioasă lucra în
bucătărie şi cânta o cântare duhovnicească, micuţul David de doi ani începea să
chiuie de bucurie şi să dea din picioruşe. Când a ajuns să meargă la şcoală, a
învăţat cu multă sârguinţă şi râvnă, şi curând a ajuns preferatul
învăţătorului. Însă din partea colegilor de şcoală a trebuit să îndure multă
batjocură din cauza hainelor lui sărăcăcioase, cârpite de mai multe ori.
Deoarece avea o fire gingaşă, slabă, aceasta l-a rănit profund şi l-a făcut
timid şi retras. Astfel, odată, după terminarea orelor la şcoală, a mers pe un
drum singuratic prin pădure şi profund nefericit s-a aruncat sub un tufiş de
lângă drum, aducând în rugăciune înaintea Tatălui său ceresc tot necazul şi
strâmtorarea lui. Deodată, ochii lui au zărit la malul pârâului, cu care se
învecina o grădină mică și neîngrijită, un crin minunat, alb ca zăpada. Acum
şi-a adus aminte de cuvântul Mântuitorului din predica de pe munte: „Şi de ce
vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii
pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în
toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei” (Matei 6.28-29). A fost foarte
mult mângâiat, şi-a şters lacrimile şi, prin credinţă, I-a încredinţat lui
Dumnezeu situaţia lui, care a îngrijit în continuare de el cu o dragoste
părintească. Însă începând de atunci, crinul a rămas floarea lui preferată,
iar, mai târziu, ca preot a purtat uneori în buzunare seminţe de crin şi le-a
împrăştiat ici şi colo în timpul plimbărilor lui singuratice, ca şi pentru alți
oameni să crească pe cărări şi poteci astfel de „predicatori ai câmpiei”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu