În paza lui Dumnezeu

   Dumnezeu vorbește tot mereu oamenilor într-un mod serios, pentru a-i opri pe drumul lor care duce la pierzare dacă nu se întorc la Dumnezeu. Pentru aceasta folosește multe nenorociri despre care auzim aproape în fiecare zi. Tot mereu apar și catastrofe naturale, ca furtuni și inundații, prin care tocmai în timpul de demult au fost loviți foarte mulți oameni și astfel au murit. Dar foarte multe sunt dovezile cum Dumnezeu i-a păzit pe ai Săi și le-a ascultat strigătul în necaz. Aceasta arată următoarea istorisire care s-a întâmplat cu mulți ani în urmă la o furtună puternică:

   În dimineața acelei zile, când niciun om nu bănuia ce mare va deveni pericolul, un meseriaș a plecat împreună cu soția sa pentru a face câteva lucrări urgente într-o localitate ceva mai lăturalnică. Oamenii temători de Dumnezeu sperau ca în câteva ore să ajungă acasă. Dar până atunci au fost nevoiți să-i lase pe copii singuri acasă. Mama ar fi rămas cu ei, dar trebuia cărat ceva material pe care tatăl singur nu-l putea duce. Dar amândoi știau că un ochi al Tatălui ceresc veghea asupra copiilor lor pe care Îi încredințaseră ocrotirii Sale înainte de a pleca de acasă.

   S-au adâncit cu multă sârguință în munca lor și de aceea n-au putut să se îngrijoreze de ce se întâmpla afară, dar își doreau să se întoarcă cât mai curând posibil la copiii lor. Dar când șuieratul furtunii a devenit tot mai puternic, s-au uitat afară și au constatat, spre groaza lor, că străzile erau deja sub apă și se părea că apa va crește.

   Ce priveliște! Ce se va întâmpla cu copiii lor? Se gândeau să încerce să ajungă acasă în ciuda furtunii îngrozitoare. Dar s-au convins de inutilitatea intenției lor; înseamna să-și pună fără sens viața în joc, dacă ar fi încercat să meargă prin cantitățile de apă biciuite de furtună. Chiar și pentru bărbat era imposibil. Astfel, sărmanii părinți au trebuit să aștepte până când furtuna s-a liniștit – cu ce sentimente, nu trebuie să mai spun. Numai ceva a mai rămas: să se îndrepte în acest ceas de necaz spre Dumnezeul îndurărilor. Lui I-au încredințat pe iubiții lor, iar El singur putea să-i păzească.

   Cât de încet treceau orele! Cu dorință arzândă, părinții așteptau clipa când furtuna și ploaia vor înceta să mai fie așa de puternice și cantitatea de apă va atinge nivelul cel mai ridicat. Ei erau în afara oricărui pericol, dar ce s-a întâmplat cu copiii?

   După așteptare de ore în șir, furtuna îngrozitoare și ploaia au încetat. Acum nu-i mai putea opri nimic pe părinți; încercarea trebuia făcută, de a ajunge acasă prin apă. Era totuși periculos, iar de mai mult decât o dată mama nu a mai avut curajul, dar grija pentru copii o îndemna să meargă înainte.

   Așa au ajuns la locuința lor, plini de așteptare înfricoșată. Au deschis ușa, și ce au văzut? – Copiii lor stăteau pe masa mare și rotundă din mijlocul camerei. Niciunul dintre ei nu se mișca. Apa nu a putut să ajungă la ei, iar blatul mesei părea să fie uscat. S-au apropiat mai mult, iar tatăl s-a aplecat deasupra copiilor. Nicio îndoială, respirau adânc și liniștit, toți patru dormeau liniștiți împreună ca și când nu ar fi existat nici cel mai mic pericol. „Dumnezeu să fie lăudat!” a exclamat mama preafericită, în timp ce se grăbea spre copiii ei. Aceștia s-au trezit și, când i-au văzut pe părinții lor, bucuria lor a fost mare. După ce s-au liniștit puțin spiritele și copiii au primit ceva de mâncare, au început să povestească.

   „După ce ați plecat”, a spus băiatul cel mai mare, „ne-am jucat în cameră. Deodată apa a intrat prin ușă. Venea tot mai multă, astfel că am putut să facem bărcuțe care pluteau pe apă. Dar n-a durat mult, și apa a ajuns peste papucii noștri, și așa am urcat pe scaune. Dar apa a urcat mai sus, astfel încât a trebuit să urcăm pe masă. Ne-a fost foarte teamă, ne-am așezat unii lângă alții și ne-am ținut strâns, și așa am adormit. Am dormit tot timpul până ați venit.”

   Copiii nu au știut mai mult. Cele câteva cuvinte au fost suficiente, ca să aducă în inimile părinților din nou laudă și mulțumire. La nivelul ridicat de apă, masa a plutit ca o plută pe apă. Dacă copiii ar fi rămas treji, prin mișcări temătoare ar fi adus cu siguranță în dezechilibru „barca” nesigură. De aceea Dumnezeu a permis ca copiii să adoarmă, iar îngerii Săi i-au păzit.

   Dumnezeu face și în zilele noastre minuni, dar ochii noștri sunt scurt văzători, iar inimilor noastre le lipsește adeseori simplitatea credinței. Dacă ar fi altfel, am face mai multe experiențe minunate. Să dea Domnul ca toți care Îl cunosc pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor să-L onoreze printr-o încredere de copil!