URIAŞUL

Se terminase secerişul, treieratul şi depozitarea grâului în hambare, dar veştile despre armată nu mai veneau în Betleem. În cele din urmă, un călător le-a povestit că filistenii au sosit şi că au invadat ţara. Cele două armate, zicea el, stau faţă în faţă pe doi munţi despărţiţi de o vale, deocamdată fără să se lupte, dar aducându-și mereu insulte şi injurii una alteia.

Isai, care îmbătrânise, era foarte neliniştit pentru fiii săi. De mai multe zile nu auzise nimic despre ei. De aceea s-a hotărât să-l trimită pe David ca să-i aducă veşti. Astfel, David care avea acum peste şaptesprezece ani, şi-a lăsat turma în seama unui servitor şi în zorii unei zile a pornit la deal, spre locul unde era cantonată armata. În spate ducea o legătură în care mama lui pusese câteva pâini proaspete pentru fraţii lui şi zece caşuri de brânză pentru căpitanul lor. În mână avea praştia sa de cioban, iar la şold purta traista cu pietrele de râu de care se folosise cu atâta succes la alungarea animalelor sălbatice care îi atacau turma.

Când David a ajuns la locul unde era adunată armata, a găsit soldaţii gata de atac, dar nici unul nu părea prea curajos. Adevărul este că fiecare armată avea o poziţie bună. Filistenii pe un munte, iar evreii pe celălalt, aşa încât nici unii n-aveau o şansă mai bună de reuşită. De săptămâni de zile, oştile stăteau faţă în faţă; şi în fiecare zi încercaseră să înainteze, fără să dea însă o luptă piept la piept, şi până la urmă reveneau de unde au plecat.

Filistenii aveau însă un mare avantaj faţă de evrei. Printre soldaţii lor se afla un uriaş, cel mai mare om care a existat vreodată. El era spaima evreilor. În fiecare zi, el mergea de-a lungul văii şi îi invita pe evrei să vină să se lupte cu el. Dacă va fi învins, filistenii să le fie stăpâni. Când vedea că nimeni nu îndrăznește să se lupte cu el, striga în gură mare că toţi evreii sunt nişte laşi.

Într-un astfel de moment de sfidare, David a sosit acolo. Uriaşul, Goliat era numele său, se plimba în sus şi în jos, îmbrăcat în zale din cap până în picioare, cu o suliţă mare în mâna dreaptă şi cu o sabie tot atât de mare la şold. Niciun evreu nu îndrăznea să se ia la luptă cu el şi toţi ascultau ruşinaţi, tăcuţi şi fricoşi insultele cu care îi sfida pe evrei. David a început, îndată ce ajunsese în tabără, să se intereseze şi să întrebe pe cei din jurul lui, cine era acest uriaş. A văzut şi el, ca şi ceilalţi, ce periculos era să te duci şi să lupţi cu acest uriaş, a cărui suliţă şi sabie erau mai mari decât a oricăruia dintre ei. Dacă cineva şi-ar fi pus viaţa în joc şi ar fi coborât să se lupte cu el, Goliat l-ar fi omorât înainte de a ajunge la el. Dar David, care avea experienţa sa proprie câștigată în luptele cu leii şi cu urşii, s-a gândit cum ar putea găsi un alt mijloc de a-l omorî pe Goliat.

Fratele său mai mare, care era în apropierea lui şi l-a auzit vorbind cu alţii despre aceasta, s-a întors spre el şi l-a certat.

«Ce ai de gând să faci?» a zis el. «De ce n-ai rămas la turma ta de oi? E singurul lucru pentru care eşti bun. Ai venit aici numai din curiozitate, pleacă şi du-te acasă.»

Alt ostaş însă a crezut că trebuie să fie ceva bun în ideea lui David, de aceea s-a dus şi a spus aceasta regelui Saul. În câteva minute, Saul a trimis după David, dar când l-a văzut, nu prea a avut mare speranţă că îl va putea birui pe Goliat. «Eşti prea tânăr», a zis el. «N-ai primit nicio instrucţie militară, pe când Goliat n-a făcut altceva decât să se lupte toată viaţa.» Într-un mod foarte convingător, David i-a povestit cum păzea singur turma tatălui său, cum omora leii şi urşii care veneau să-l atace şi i-a cerut voie să-şi încerce norocul şi cu acest uriaş.

«Bine, dacă totuși vrei să încerci, du-te, fă ceea ce ştii», a zis Saul, «şi Dumnezeu să te binecuvânteze. Dar ar fi mai bine să îmbraci armura mea; vei fi mult mai ferit de atacul lui Goliat.»

David nu a putut refuza oferta lui Saul. A încercat haina de zale, dar Saul era cu mult mai mare decât el, nu putea s-o îmbrace, iar când a încercat să mânuiască sabia, abia a putut să o ridice. A văzut că, astfel îmbrăcat, ar fi cu mult mai stângaci şi neîndemânatic decât în hainele sale ciobăneşti. De aceea a dezbrăcat armura şi a rămas în propriile sale veşminte.

A coborât încet muntele, în timp ce Goliat era încă în vale. Când Goliat l-a văzut pe evreu apropiindu-se de el, a hohotit de râs.

«Coboară-te», a strigat el, «ca să termin repede cu tine. În câteva minute, ceea ce va mai rămâne din tine, va fi mâncat de fiare şi de păsări.»

Fără să-i pese de batjocura lui, David a înaintat până ce a putut vedea clar faţa lui Goliat. De fapt, aceasta era singura parte a corpului care putea fi văzută, fiindcă restul era acoperit de armură. Atunci s-a oprit, şi-a scos din traistă o pietricică rotundă şi cu o rugăciune în inimă, prin care cerea ajutor de la Dumnezeu, a aruncat piatra cu toată puterea drept în fruntea uriaşului.

Nu degeaba mânuise David praştia în munţii Betleemului; acum a ţintit aşa de bine, încât piatra s-a înfipt chiar între ochii lui Goliat. Acesta s-a clătinat şi a căzut cu faţa în jos la pământ. David a alergat repede la el şi cu propria lui sabie i-a retezat capul.

De data aceasta, filistenii au fost aceia care s-au înspăimântat, văzându-și tovarăşul ucis de un copilandru neînarmat. Au luat-o la fugă, urmăriţi de armata evreilor. Filistenii se risipiseră zăpăciţi şi în scurt timp victoria a fost câştigată, nu prin puterea lui Saul şi a soldaţilor lui, ci prin aceea a lui Dumnezeu care a fost cu David.

Aceasta a fost prima faptă de vitejie a lui David prin care a salvat poporul său de duşmani. Apoi, an de an, el s-a luptat contra filistenilor câştigând multe victorii. Saul însă era gelos pe David şi încerca să-l omoare.

Dar după mai mulţi ani de ură, a venit şi ziua, în care Saul a fost omorât într-o luptă împotriva filistenilor. Atunci, poporul l-a ales pe David să le fie rege.

După multe lupte, David a reuşit să aducă pace şi siguranţă în ţara peste care Dumnezeu l-a pus să domnească.