În trecut, existau foarte multe mori de vânt și de apă. Astăzi au devenit mai rare și au doar valoare culturală. Ca mărturii ale zilelor din trecut, unele mori au fost puse din nou în funcțiune. Ele sunt un punct de atracție pentru turiști, cărora li se arată ceva din vechile obiceiuri țărănești. În Olanda și în alte ținuturi, unde vântul bate puternic, se pot admira încă mori de vânt grandioase.
Probabil, unora le vine greu să se gândească la o legătură între o moară și pâinea noastră zilnică. Tehnica modernă a dat deoparte munca vechilor mori. Astăzi cumpărăm făina frumos ambalată de la magazin și nu ne gândim la munca necesară până când făina a putut fi așezată pe rafturi. Prima dată a muncit țăranul, care a trebuit să are și să grape pământul, să semene și să recolteze. Apoi au urmat alte munci, de altă natură, până când făina a fost gata.
Pâinea este un aliment important pentru viața noastră zilnică. În zilele noastre există multe tipuri de pâine, pe gustul fiecăruia. Unii oameni își coc pâinea ei înșiși, după rețete proprii.
Bunicii mei, care locuiau într-un sat și cultivau cereale, coceau și ei pâine. Copil fiind, ziua de coacere a pâinii era pentru mine întotdeauna un mic eveniment. Bunica aducea cu o seară înainte din cămară o copaie de lemn și vărsa în ea un săculeț de făină. Apoi lua din dulapul din bucătărie un vas mic cu plămădeală, pe care o pusese deoparte în ziua de copt anterioară, o subția cu apă și o amesteca în făină. A doua zi dimineața, când aluatul era dospit, bunica forma din el pâini. Pâinile gata pregătite, pe care presăra puțină făină, le așeza în coșuri împletite din paie și punea pe fiecare pâine un bilețel cu numele bunicului. Eu aveam voie să-l ajut pe bunicul să ducă pâinile la brutar și mai târziu să le aducă acasă proaspăt coapte. Acasă, bunica punea pâinile pe un raft din cămară. Hm! Ce mult ne plăcea pâinea proaspătă!
Câteodată, bunica făcea dintr-un rest de aluat o pâinică pentru noi copiii. De acest lucru ne bucuram totdeauna, căci era pâinea „noastră”. Sau bunica întindea puțin aluat de pâine pe o tavă și punea deasupra felii de mere sau prune. Această prăjitură simplă ne plăcea nouă copiilor în mod deosebit!
Țăranii bogați aveau cuptorul lor propriu. Acesta se afla pe o parte laterală a casei. Cuptorul era zidit din cărămidă și uns cu argilă, și era încălzit cu un foc de uscături. După ce se încălzea cuptorul, țăranca scotea jăraticul și punea cu o lopată pâinile în cuptor. Când pâinile erau coapte, le scotea cu lopata și le punea pe o scândură lângă cuptor, iar când pâinile se răceau, le ducea în casă.
Pâinea este un dar prețios al lui Dumnezeu! Deși este necesară pentru hrănirea noastră, să nu uităm că și sufletele noastre au nevoie de hrană pentru a putea trăi. Domnul Isus a spus: „Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată... Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac...” (Ioan 6.35,51).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu