Imagini în oglindă

   - Copii, strigă mama, de la capătul scărilor. Vrem să facem o plimbare în jurul lacului. Veniți, vă rog, cu noi?

   David și Estera apar pe hol, nu foarte entuziasmați.

   - Serios, mamă? David se uită la termometrul de lângă ușa din față. Afară sunt doar două grade. Nu putem să rămânem acasă?

   - Nu, cartofi mici de canapea, spune mama cu insistență. Puțin soare vă va face bine! De zile întregi a fost ascuns în spatele norilor. Astăzi se arată în sfârșit.

   Oftând, David își ia jacheta de iarnă din cuier.

   - Puteți lua rolele cu voi, sugerează mama.

   Estera consideră că este destul de bună ideea mamei, dar David răspunde:

   - Nu am chef!

   Atunci, nici Estera nu mai are chef. Își îmbracă jacheta de iarnă și își înfășoară strâns fularul în jurul gâtului. Ca măsură de precauție, pune un încălzitor de mâini în buzunarul jachetei.
   Îmbrăcați călduros, se îndreaptă spre lac. Mama și tata merg la pas, ținându-se de mână, iar cei doi frați merg încet în spatele lor. La capătul drumului ajung la o mică potecă asfaltată care duce printre copaci. Din când în când, David, plictisit, lovește câte o piatră din fața lui și urmărește unde aterizează.

   După un timp, poteca devine puțin mai lată și au vedere la lac. David citește pe un indicator:
   - Traseu 3,2 kilometri. Acest drum este, într-adevăr, prea lung. Picioarele mele nu mai pot!

   Tata se uită la el și îi spune:

   - Nu te mai prefă, tinere! Pur și simplu nu ai chef – recunoaște!

   - Da, spune încet David și pășește după părinții săi. Se uită la Estera.

   - Haide să mergem mai aproape de apă. Acolo este un loc ideal.

   Estera își urmează fratele spre o zonă netedă, ușor accesibilă de la malul lacului.

   - Crezi că sunt pești acolo?, întreabă David.

   - Bună întrebare, spune nesigură Estera. Să vedem! Poate vom descoperi câțiva.

   Împreună se aplecă peste apă și examinează lacul. Ei privesc spre dreapta. Se uită la stânga. Nu se vede niciun pește. Nu este nicio mișcare.

   - Niciun pește, spune Estera, urmărind privirea cercetătoare a lui David. Trebuie să fie mai în adânc, pe acest frig.

   - Niciun pește, repetă David. Dar în schimb se vede David! Vezi? – Acela sunt eu. David s-a descoperit pe sine la suprafața apei. Se vede ca și cum te-ai uita în oglindă dimineața! Și tu ești aici, Estera.

   Estera dă din cap.

   - Și tata!, adaugă David, arătând spre suprafața apei.

   El tocmai s-a furișat lângă copii. Tata stă în spatele lor și râde.

   Estera arată spre mijlocul lacului.

   - Uită-te acolo! Chiar și copacii se văd în apă.

   - Foarte frumos!, spune David. El se miră că în apa din cadă nu se vede așa.

   - Din cauza soarelui, îi explică tata fiului său. Soarele nu strălucește în baie.

   David râde:

   - Ar fi grozav.

   - Ți-ar plăcea!, spune tata, și își pune brațul în jurul lui și râde. Ia o piatră!

   David se întinde în lateral și apucă o piatră mică.

   - Acum arunc-o în apa din fața ta. Te mai poți vedea în continuare tot atât de bine?, vrea să știe tata. David încearcă. Apa începe să se miște. Cercuri mici, care devin din ce în ce mai mari, se mișcă pe suprafața apei. Reflexia este distorsionată.

   - Acum arăți amuzant, este de părere Estera.

   - Și tu, îi spune David.

   - După cum vedeți, spune tata, o reflexie bună se creează pe o suprafață netedă.
   - Și de ce reflectă lacul? David vrea să afle mai multe.

   - Lumina soarelui cade pe suprafața apei. Acolo este reflectată de apă.

   - Reflect – ce?, întreabă Estera.

   - Reflectată, repetă tata cuvântul dificil. Lumina este aruncată înapoi, s-ar putea spune.

   David rânjește și, desigur, pune o întrebare potrivită:

   - Și cine o prinde când este aruncată?

   - Ochiul tău! Tata râde. Apoi devine serios. Apropo, așa cum ne-am putut reflecta în lac datorită luminii, ne putem vedea sau percepe atunci când suntem în lumina lui Dumnezeu. Lumina Lui dezvăluie totul. De exemplu, mănușile Esterei au devenit vizibile în lac.

   - Care sunt rupte, încheie Estera propoziția. Ea își ridică mâna stângă. Pe degetul arătător este o mică gaură.

   David se gândește.

   - Și dintele meu strâmb – aici în față.

   - Stomatologul îl poate îndrepta din nou, iar mama poate astupa gaura de la mănușă!, spune Estera sigură de ea.

   - Exact, spune tata. Și Dumnezeu poate face aceasta. – Dar o să vă spun pe drum spre casă. Încet-încet este neplăcut să stăm aici ghemuiți.

   - Și se face rece. Estera se scutură.

   Împreună se întorc pe cărarea unde mama îi așteaptă.

   Tata începe să spună:

   - În lumina lui Dumnezeu, tot ceea ce nu este frumos în viața noastră devine vizibil. Prin aceasta nu mă refer la lucruri care nu ne plac. Cum ar fi temele, de exemplu. Mă refer la lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu le putem schimba, dacă suntem sinceri și Îl lăsăm pe El să ni le arate.

   - Și cum ajungem în lumina lui Dumnezeu, întreabă David. Are o lanternă? - O, David! David, desigur, știe răspunsul și îl dă imediat: Nu are o lanternă, ci are Cuvântul Lui.

   - Biblia, adaugă Estera.

   Tata încuvințează.

   - Biblia acționează ca o oglindă pe care o ținem în fața noastră.

   Toți patru își continuă drumul braț la braț. Estera își pune capul pe umărul mamei și își ridică privirea spre ea:

   - Plimbarea a fost o idee bună până la urmă.

   - Da, a fost mai interesant decât m-am gândit, completează David.

„Umblați ca niște copii ai luminii!”

 

   Într-un far de lângă mare locuia un paznic credincios împreună cu familia sa, care se încredea în Domnul Isus.

   Într-o zi au avut vizită.

   - O, ce groaznic este să trăiești aici, a exclamat oaspetele, auzind valurile puternice ale mării lovind stânca pe care era construit farul.

   - Nu suntem îngrijorați, a răspuns paznicul, stânca este de neclintit. Ea nu se clatină și nu cedează. Turnul este, de asemenea, solid construit. Locuim aici de mult timp, iar înaintea noastră au trăit alții aici, în acest turn. Nu ne-a trecut niciodată prin minte că am putea muri aici. Ne preocupă un singur lucru: ca geamurile prin care lumina pătrunde în întuneric noaptea să fie întotdeauna destul de curate, astfel încât navele să poată găsi drumul în furtuni și în valuri.

   Dacă mântuirea noastră se bazează pe Hristos, „Stânca veacurilor”, atunci ne aflăm pe un teren sigur. Nici Dumnezeu, nici Cuvântul Său și lucrarea Lui nu se clatină sau cedează. Dar grija noastră ar trebui să fie ca geamurile luminii noastre să fie curate și strălucitoare. Numai atunci Hristos, adevărata Lumină, poate străluci prin noi în lume.

 

Să fie lumină! (Geneza 1)

 

După ce a terminat de făcut cerul cu toată oștirea lui și pământul, Dumnezeu le-a privit și iată că erau foarte bune. În această creație glorioasă, Dumnezeu Se descoperă ca

Cel veșnic (Psalmul 90.1-3),

Cel atotputernic (Psalmul 33.9),

Cel atotînțelept (Psalmul 139.14) și

Cel bun (Psalmul 136.1,5 și 6).

Dar Dumnezeu Se revelează în creația Lui și ca un Dumnezeu al luminii și un Dumnezeu al dragostei. Relatarea divină despre această minunată creație începe cu faptul că în prima zi Dumnezeu a creat lumina. Aceasta nu se referă la purtătorii de lumină, cum ar fi soarele, luna și stelele, care au fost creați doar în a patra zi. Din ziua întâi a creației, lumina a existat și fără purtătorii de lumină. Se poate spune că lumina este o forță vitală care vine direct de la Dumnezeu, o condiție de bază pentru tot ce există, într-adevăr, o imagine a gloriei invizibile a lui Dumnezeu. Prin urmare, înțelegem bine că El a separat pentru totdeauna lumina de întuneric.

Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre lumină și întuneric în multe locuri, chiar și în ceea ce ne privește pe noi, oamenii. Cine nu a venit la Domnul Isus cu păcatele sale, nu are încă viață de la Dumnezeu, este încă „în întuneric”, este încă un „fiu al nopții” și se îndreaptă către osânda veșnică. Dar cine L-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor și Domn al său este „fiu al luminii și fiu al zilei” (1 Tesaloniceni 5.5) și dorește să-i fie pe plac Mântuitorului în viața sa practică, adică să umble cu oameni care sunt și ei „copii ai luminii / fii ai zilei” (Efeseni 5.8).

Deci Dumnezeu este atotputernic și înțelept – și în convertirea și mântuirea omului. În inimile noastre trebuie să se facă „lumină”. Dumnezeu vrea să ne facă fericiți. De aceea El ne urmărește pe fiecare dintre noi. El ne pune – prin Cuvântul Său – în lumina Sa, strălucește în inimile noastre întunecate cu lumina Evangheliei Sale, ne deschide ochii către minunata Lui dragoste – și așteaptă ca noi să o acceptăm.

Ai acceptat-o?

„Dumnezeu, care a zis: Să lumineze lumina din întuneric, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu în fața lui Isus Hristos”

(2 Corinteni 4.6).

 

Frumos?

   Sunt mulți oameni care nu iubesc adevărul. Ei nu vor să audă că sunt păcătoși pierduți și că au nevoie de un Mântuitor. Ei nu vor să li se amintească de Dumnezeu și de veșnicie.

   - De ce vorbești atțt de mult despre convertire?, m-a întrebat odată o femeie care locuiește pe strada noastră. Eu mă simt sănătoasă și fericită ca un pește în apă.

   Femeia aceea nu vedea niciun motiv să se gândească la seriozitatea eternității. Dar ce rău este dacă nu ascult pe cineva care vrea să-mi atragă atenția asupra unei mici erori, a unui pericol groaznic!

   Soția șefului unei insulele din Marea Sudului era foarte mândră de frumusețea ei și era mult măgulită de celelalte femei de pe insulă. Într-o zi, negustorii au adus pe insulă oglinzi, iar una dintre ele a ajuns în mâinile soției șefului. S-a privit - și și-a dat seama că nu era deloc frumoasă.

   Ce a făcut ea? A spart oglinda.

   Era acum frumoasă?

   Și Cuvântul lui Dumnezeu este o astfel de oglindă. El ne arată foarte clar cum stăm în fața lui Dumnezeu și cum gândește El despre noi. Ne arată starea noastră păcătoasă pierdută și ne atrage atenția asupra unei judecăți binemeritate. Putem să nu privim în Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, să ne acoperim urechile să nu auzim, să ascundem Biblia în cel mai îndepărtat colț al casei - nimic din toate acestea nu ne schimbă starea.

   Dar când ne vedem mizeria și recunoaștem că în ochii lui Dumnezeu suntem corupți, nesfinți, păcătoși și plini de vinovăție, că suntem dușmanii Săi, atunci El ne îndreaptă către Domnul Isus, care a plătit pentru păcatele noastre pe cruce și a dobândit dreptatea veșnică, dreptatea lui Dumnezeu. El ne-o dă din har prin credința în jertfa lui Hristos. Atunci nu mai suntem păcătoși „urâți”, ci „frumoși” în ochii lui Dumnezeu, suntem drepți în Hristos, copii sfinți, iubiți, da, „...cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4,17).

Să cunoaștem noi prieteni mici (4)

Cuibul de vrăbii

- Am ceva să vă arăt, spune bunicul Damian.

- Ce anume?, vrea să știe Cristina. Dar bunicul face doar o mutră misterioasă și iese din casă. În spatele grădinii sale este o magazie mare. Bunicul se duce în spatele acesteia.

Bunicul arată în sus.

- Un cuib de păsări!, exclamă Sofia. Într-adevăr! Acum l-a văzut și Cristina. Dintr-o grindă de susținere de pe partea laterală a zidului se vede ieșind o grămadă rotundă. Și iată că vine vrabia! Duce ceva în cioc și îl introduce în grămadă.

- Aveți grijă, copii, spune bunicul și îi trage pe copii puțin înapoi, cuibul nu este încă gata.

- Da, bunicule, ai dreptate, își dă seama Cristina, nu trebuie să deranjăm vrabia sub nicio formă.

La scurt timp după aceea, cele două fete stau în bucătăria bunicului și beau o ceașcă de cacao.

- Am citit că vrăbiile se pricep foarte bine să construiască cuiburi, spune bunicul.

- Ele strâng fire uscate de iarbă, bucăți de scoarță, mușchi sau paie. Uneori folosesc chiar și deșeuri, cum ar fi resturi de țesături, fire de lână, bucăți de hârtie sau de plastic. Aproape toate cuiburile conțin pământ sau argilă pentru a le menține stabile.

- Uau! Cristina este impresionată. De ce se chinuie atât de mult? Adică, ar putea găsi un loc uscat unde să doarmă.

- Ei bine, spune Sofia. Ele își construiesc cuibul pentru puii lor. Ei au nevoie de un loc cald și uscat mai târziu.

- Exact, spune bunicul Damian și adaugă: Este cu adevărat uimitor faptul că Dumnezeu a făcut vrăbiile, pentru ca ele să știe cum să-și construiască o casă frumoasă pentru puiii lor. Dar știți care este cea mai frumoasă casă pentru noi, oamenii?

Cristina se gândește pentru o clipă și spune:

- Te referi la cer unde este Dumnezeu?

- Da, la cer mă refer, răspunde bunicul.

Dumnezeu are o casă pentru tine în cer!

Lucruri interesante despre zăpadă

 

Când este zăpadă, este mai liniște afară - este adevărat?

Un fulg de zăpadă este pufos. Prin urmare, zăpada are o densitate scăzută și se creează multe cavități mici. Aceasta înseamnă că zgomotul este absorbit de zăpadă.

Recorduri privind fulgii de zăpadă

Se spune că cel mai mare fulg de zăpadă observat vreodată a căzut din cer în SUA în 1887. Se spune că a avut un diametru de 30 de centimetri. Ca o comparație, o foaie de hârtie A4 are o lungime de 29,7 centimetri. Așadar, acest fulg era chiar puțin mai mare.

Un mic experiment cu zăpadă

Imediat ce ninge, adună puțină zăpadă într-un borcan. Încearcă să umpli bine până la vârf borcanul. Marchează marginea superioară a zăpezii cu o bucată de bandă adezivă. Apoi lasă zăpada să se topească și urmărește ce se întâmplă.

O pătură în timpul iernii?

 

   Când spunem cuvântul pătură, mulți oameni se gândesc la o pătură confortabilă, călduroasă, din lână.

   Stratul de zăpadă este denumit și pătură de zăpadă. Atunci când fulgii de zăpadă cad din cer și temperatura solului este potrivită, zăpada rămâne și se formează o pătură de zăpadă. Zăpada acoperă ceea ce era vizibil anterior – și nu numai atât. Cu frumoasele sale tonuri albe și aspectul său imaculat, totul pare mult mai curat și chiar mai strălucitor atunci când iese soarele.

   Și în Biblie este ceva acoperit. În 1 Petru 4.8 citești: „Căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate”. Iar în Proverbe 10.12 se mai spune: „Ura stârnește certuri, dar dragostea acoperă toate greșelile”.

   Dar ce se înțelege prin aceasta? Aici nu se referă la propriile tale păcate, pentru că pe ele trebuie chiar să le descoperi și să le mărturisești înaintea Domnului Isus. Mai degrabă, este vorba despre păcatele semenilor tăi. Dacă îi iubești pe oamenii din jurul tău, atunci poți să le suporți greșelile și păcatele și să nu spui nimic despre ele. Desigur, este important ca cineva să-și ceară iertare pentru faptele sale. Dar dacă acest lucru s-a întâmplat, este la fel de important ca tu să ierți și să spui cuvinte bune. La fel cum zăpada albă acoperă drumul murdar și îl face să apară într-o lumină diferită, și tu poți acoperi lucrurile rele pe care cineva le-a făcut și le-a mărturisit.

De ce sunt albi fulgii de zăpadă?

 

   Apa înghețată este transparentă (= translucidă), deci și un fulg de zăpadă ar trebui să fie transparent. Cu toate acestea, noi vedem fulgii albi. Numeroasele cristale din fulgul de zăpadă sunt dispuse într-o învălmășeală. Fiecare cristal individual reflectă lumina soarelui. Aceasta înseamnă că reflectă razele soarelui înapoi sub forma unei unde luminoase. Aceste unde luminoase se întâlnesc, adică se suprapun, iar fulgul de zăpadă apare alb pentru ochiul nostru.

   „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1.18).

Cum se formează fulgii de zăpadă?

 

   Zăpada este o formă de precipitații – probabil știi acest lucru. Și mai știi că zăpada cade din cer doar la anumite temperaturi. În cele mai multe cazuri, la umiditate ridicată, particulele mici de apă întâlnesc particule mici de praf în nori și se combină pentru a forma un mic cristal de gheață. Pentru acesta sunt necesare temperaturi sub zero grade. Datorită structurii particulelor de apă, exact șase dintre acestea îngheață pe o particulă de praf, nucleul de gheață. Astfel se creează o formă hexagonală, ca un model în oglindă. Cristalele au proprietatea de a se dezvolta din ce în ce mai mult – ele cresc. La vârfurile cristalului de gheață îngheață din nou particulele de apă. Există nenumărate moduri în care moleculele de apă se pot uni între ele. Cristalele de gheață devin coloane, plăcuțe, prisme, ace sau stele de zăpadă. Odată ce cristalele au atins o anumită greutate, ele cad la sol. Se formează un fulg de zăpadă.

   Uneori cad din cer fulgi mari, alteori fulgi mici, fini. Există zăpadă „umedă” și, de asemenea, zăpadă pudră „uscată”. De ce? Temperatura și umiditatea aerului influențează aspectul ulterior al fulgului de zăpadă. Iar dacă temperatura în drumul său spre sol este mai mare de 0 grade Celsius, fulgul de zăpadă se topește de fapt și cade pe sol sub formă de picături de ploaie.

   „El zice zăpezii: Cazi pe pământ!” (Iov 37.6).

Să cunoaștem noi prieteni mici (3)

 Vrăbiuța pufoasă

   Astăzi este o zi deosebit de rece. Totul în jur strălucește, pentru că este acoperit de un strat subțire de gheață. Cristina și Sofia s-au îmbrăcat gros și și-au luat mănușile și căciulile.

   O pasăre mică, cocoțată pe marginea căsuței pentru păsări, și-a umflat penele.

   - Sofia, uite! De ce face pasărea așa?, șoptește Cristina, arătând spre mica vrabie care s-a transformat într-o minge pufoasă.

   Înainte ca Sofia să poată răspunde, bunicul Damian li se alătură. Respirația lui formează mici norișori în aerul rece.

   - Aceasta este o invenție specială a lui Dumnezeu, Creatorul. El a creat păsările și toate celelalte animale. Dumnezeu le-a dat păsărilor penele nu doar pentru a zbura, ci și pentru a se încălzi.

   - Cum se pot încălzi păsările cu penele?, vrea să știe Cristina.

   - Închipuie-ți lucrurile astfel, explică bunicul: când este frig, te îmbraci cu o jachetă groasă de puf. Penele păsării sunt ca puful din haina ta. Umflându-se în pene, pasărea prinde între pene mult aer. Acest aer este încălzit de căldura corpului său și îi ține de cald.

   La vrăbiuță vine apoi în vizită o pasăre mare și colorată.

   - Ce frumos arată, șoptește Sofia încet.

   - O ciocănitoare, șoptește bunicul Damian. O astfel de pasăre nu vine aici decât foarte rar.

   - În comparație cu ciocănitoarea, vrabia pare plictisitoare, spune Sofia. Bunicul zâmbește.

   - Ai dreptate în privința culorilor, Sofia. Dar Dumnezeu le-a făcut așa. Datorită culorii sale maro, vrabia se poate ascunde foarte bine, iar pisicile care aleargă în jur nu o pot vedea și prinde atât de ușor.

   În acel moment, mica vrabie sare de pe marginea căsuței pentru păsări și ciugulește câteva grăunțe. Se uită scurt la Cristina, Sofia și bunicul Damian – ca și cum i-ar mulțumi bunicului pentru explicațiile bune despre vrăbiuțe.

 

Așază în ordinea corectă cuvintele albastre din text!

_ _ _ _ _ _ _ _   _   _ _ _ _ _   _ _ _ _ _   _ _ _ _ _ _ _ _ _   _ _ _ _!