Imagini în oglindă

   - Copii, strigă mama, de la capătul scărilor. Vrem să facem o plimbare în jurul lacului. Veniți, vă rog, cu noi?

   David și Estera apar pe hol, nu foarte entuziasmați.

   - Serios, mamă? David se uită la termometrul de lângă ușa din față. Afară sunt doar două grade. Nu putem să rămânem acasă?

   - Nu, cartofi mici de canapea, spune mama cu insistență. Puțin soare vă va face bine! De zile întregi a fost ascuns în spatele norilor. Astăzi se arată în sfârșit.

   Oftând, David își ia jacheta de iarnă din cuier.

   - Puteți lua rolele cu voi, sugerează mama.

   Estera consideră că este destul de bună ideea mamei, dar David răspunde:

   - Nu am chef!

   Atunci, nici Estera nu mai are chef. Își îmbracă jacheta de iarnă și își înfășoară strâns fularul în jurul gâtului. Ca măsură de precauție, pune un încălzitor de mâini în buzunarul jachetei.
   Îmbrăcați călduros, se îndreaptă spre lac. Mama și tata merg la pas, ținându-se de mână, iar cei doi frați merg încet în spatele lor. La capătul drumului ajung la o mică potecă asfaltată care duce printre copaci. Din când în când, David, plictisit, lovește câte o piatră din fața lui și urmărește unde aterizează.

   După un timp, poteca devine puțin mai lată și au vedere la lac. David citește pe un indicator:
   - Traseu 3,2 kilometri. Acest drum este, într-adevăr, prea lung. Picioarele mele nu mai pot!

   Tata se uită la el și îi spune:

   - Nu te mai prefă, tinere! Pur și simplu nu ai chef – recunoaște!

   - Da, spune încet David și pășește după părinții săi. Se uită la Estera.

   - Haide să mergem mai aproape de apă. Acolo este un loc ideal.

   Estera își urmează fratele spre o zonă netedă, ușor accesibilă de la malul lacului.

   - Crezi că sunt pești acolo?, întreabă David.

   - Bună întrebare, spune nesigură Estera. Să vedem! Poate vom descoperi câțiva.

   Împreună se aplecă peste apă și examinează lacul. Ei privesc spre dreapta. Se uită la stânga. Nu se vede niciun pește. Nu este nicio mișcare.

   - Niciun pește, spune Estera, urmărind privirea cercetătoare a lui David. Trebuie să fie mai în adânc, pe acest frig.

   - Niciun pește, repetă David. Dar în schimb se vede David! Vezi? – Acela sunt eu. David s-a descoperit pe sine la suprafața apei. Se vede ca și cum te-ai uita în oglindă dimineața! Și tu ești aici, Estera.

   Estera dă din cap.

   - Și tata!, adaugă David, arătând spre suprafața apei.

   El tocmai s-a furișat lângă copii. Tata stă în spatele lor și râde.

   Estera arată spre mijlocul lacului.

   - Uită-te acolo! Chiar și copacii se văd în apă.

   - Foarte frumos!, spune David. El se miră că în apa din cadă nu se vede așa.

   - Din cauza soarelui, îi explică tata fiului său. Soarele nu strălucește în baie.

   David râde:

   - Ar fi grozav.

   - Ți-ar plăcea!, spune tata, și își pune brațul în jurul lui și râde. Ia o piatră!

   David se întinde în lateral și apucă o piatră mică.

   - Acum arunc-o în apa din fața ta. Te mai poți vedea în continuare tot atât de bine?, vrea să știe tata. David încearcă. Apa începe să se miște. Cercuri mici, care devin din ce în ce mai mari, se mișcă pe suprafața apei. Reflexia este distorsionată.

   - Acum arăți amuzant, este de părere Estera.

   - Și tu, îi spune David.

   - După cum vedeți, spune tata, o reflexie bună se creează pe o suprafață netedă.
   - Și de ce reflectă lacul? David vrea să afle mai multe.

   - Lumina soarelui cade pe suprafața apei. Acolo este reflectată de apă.

   - Reflect – ce?, întreabă Estera.

   - Reflectată, repetă tata cuvântul dificil. Lumina este aruncată înapoi, s-ar putea spune.

   David rânjește și, desigur, pune o întrebare potrivită:

   - Și cine o prinde când este aruncată?

   - Ochiul tău! Tata râde. Apoi devine serios. Apropo, așa cum ne-am putut reflecta în lac datorită luminii, ne putem vedea sau percepe atunci când suntem în lumina lui Dumnezeu. Lumina Lui dezvăluie totul. De exemplu, mănușile Esterei au devenit vizibile în lac.

   - Care sunt rupte, încheie Estera propoziția. Ea își ridică mâna stângă. Pe degetul arătător este o mică gaură.

   David se gândește.

   - Și dintele meu strâmb – aici în față.

   - Stomatologul îl poate îndrepta din nou, iar mama poate astupa gaura de la mănușă!, spune Estera sigură de ea.

   - Exact, spune tata. Și Dumnezeu poate face aceasta. – Dar o să vă spun pe drum spre casă. Încet-încet este neplăcut să stăm aici ghemuiți.

   - Și se face rece. Estera se scutură.

   Împreună se întorc pe cărarea unde mama îi așteaptă.

   Tata începe să spună:

   - În lumina lui Dumnezeu, tot ceea ce nu este frumos în viața noastră devine vizibil. Prin aceasta nu mă refer la lucruri care nu ne plac. Cum ar fi temele, de exemplu. Mă refer la lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu le putem schimba, dacă suntem sinceri și Îl lăsăm pe El să ni le arate.

   - Și cum ajungem în lumina lui Dumnezeu, întreabă David. Are o lanternă? - O, David! David, desigur, știe răspunsul și îl dă imediat: Nu are o lanternă, ci are Cuvântul Lui.

   - Biblia, adaugă Estera.

   Tata încuvințează.

   - Biblia acționează ca o oglindă pe care o ținem în fața noastră.

   Toți patru își continuă drumul braț la braț. Estera își pune capul pe umărul mamei și își ridică privirea spre ea:

   - Plimbarea a fost o idee bună până la urmă.

   - Da, a fost mai interesant decât m-am gândit, completează David.