Nici urmă de pocăință (Geneza 4)

 

   Cain și Abel s-au născut în afara Paradisului. Ei erau păcătoși prin fire, ca și părinții lor, căci „ce este născut din carne este carne” (Ioan 3). Mai mult, pe măsură ce au crescut, au făcut mai târziu fapte rele, ca toți oamenii.

   După un timp, amândoi au adus o jertfă lui Dumnezeu. Simțeau că Dumnezeu era deasupra lor.

   Abel s-a smerit înaintea lui Dumnezeu și a adus un miel, ce era mai bun din turmă. Abel a înțeles că moartea este plata păcatului (Efeseni 9). Mielul era - conform voii lui Dumnezeu - locțiitorul său, iar Dumnezeu a acceptat această jertfă, pentru că ea arăta spre Domnul Isus, adevăratul Miel de jertfă.

   În schimb, Cain a adus din roadele pământului blestemat. El a adus o jertfă fără să fie conștient de propria sa vină. În ochii săi, Cain nu se considera un păcătos pierdut. Jertfa lui voia să spună că el este Cain cel sârguincios, că nu datorează nimănui nimic, că nu a făcut nimic greșit, că nu a mințit și nici nu a furat; că el face ceea ce este drept și nu trebuie să se teamă de nimeni.

   Dumnezeu nu a putut accepta această închinare îndărătnică, deoarece provenea dintr-o inimă lipsită de pocăință. Această jertfă nu l-a bucurat deloc. Fața lui Cain era posomorâtă și a început să-și urască fratele. Deoarece relația lui cu Dumnezeu nu era corectă, nu putea fi corectă nici cu propriul său frate.

   Apoi Dumnezeu l-a avertizat pe Cain: Dacă faci ceea ce este bine, dacă îți recunoști vina, starea ta pierdută înaintea Mea și aduci un miel, atunci ești acceptat. Dar dacă îți împietreștri inima, atunci păcatul pândește la ușă. El câștigă din ce în ce mai multă putere asupra ta. Te copleșește. Te duce la ruină!

   Dar Cain nu s-a pocăit. A refuzat să fie avertizat, iar sfidarea lui a dus la ură și crimă, la un fratricid teribil.

   Și consecințele? Lipsa unui adăpost, singurătate printre oameni și o conștiință care sfredelește și sâcâie - și veșnic sub judecata lui Dumnezeu!

   „ ... nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi…?” (Ezechiel 33.11).

 

Sub imboldul momentului

 

   Un bărbat stătea la o masă cu bere și juca cu prietenii săi cărți. La câteva case distanță, se țineau adunări de evangheliazare. Mulți oameni au trecut pe lângă cârciumă și au intrat în adunare. Bărbatul și-a întrebat prietenii:

   - Unde se duc toți oamenii aceștia?

   - La pocăiți, la adunare, a fost răspunsul.

   Atunci a lovit cu pumnul în masă și a strigat:

   - Vă sfătuiesc să nu mergeți niciunul acolo! Îmi doresc companie chiar și în iad!

   Unul dintre prietenii lui a fost profund șocat de aceste cuvinte. Și-a lăsat paharul de bere, și-a aruncat cărțile pe masă, s-a ridicat și a intrat în adunare. Cuvintele blasfemiatoare ale prietenului său îi deschiseseră ochii. Devenise conștient de compania pe care o avea și unde va fi sfârșitul unei astfel de vieți. În adunare și-a deschis inima pentru mesajul harului lui Dumnezeu și, prin credință, L-a primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al său.

 

Mielul de jertfă

 

   Karl a citit într-o carte că, atunci când israeliții păcătuiau, aduceau un miel de jertfă în curtea templului, își puneau mâna pe capul animalului și, astfel, își transferau păcatele asupra animalului de jertfă. Apoi, animalul era sacrificat. Astfel, murea în locul persoanei care sacrificase mielul pentru păcatele sale.

   În timp ce Karl citea, i-a venit gândul: „Este posibil ca și păcatele mele să fie transferate asupra altuia? Există oare o jertfă care ar putea muri în locul meu?”

   Și Karl ar fi adus cu bucurie un miel pentru păcatele sale, dacă ar fi avut unul. Dumnezeu a văzut dorința după iertare din inima acestui băiat și, la scurt timp după aceea, i-a atras atenția asupra unui verset biblic din profetul Isaia. Acolo se spune: „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El și, prin rănile Lui, suntem tămăduiți” (Isaia 53.5). Karl a înțeles deodată, foarte clar, că nu era nevoie să caute un animal de jertfă potrivit. Dumnezeu Însuși, în mila Sa, îi oferise deja un Miel și L-a dat să moară pentru el: pe Isus Hristos, singurul Său Fiu preaiubit.

   Da, acum Karl, care tânjea după mântuire, după pace cu Dumnezeu, înțelegea că pe crucea de la Golgota, toate păcatele sale fuseseră puse asupra Domnului Isus, adevăratul Miel de jertfă, și că El purtase și pedeapsa pentru el. Inima lui era fericită, conștiința lui era curată și o pace profundă și o bucurie adevărată i-au cuprins inima.

 

Schimbare de plan

 

„Știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.”

Romani 8.28

   „Mergem în vacanță, mergem în vacanță!” Philipp sare prin baie, fericit. Va mai dormi o noapte, apoi va pleca în vacanță.

   A doua zi dimineață, când Philipp se trezește, sare repede din pat. Tata vine să-l întâmpine:

   „Șșșt, Philipp, nu fi atât de gălăgios, ceilalți încă dorm.” Tata îl ia de mână și îl conduce în sufragerie. 

   „Philipp, din nefericire, nu putem pleca astăzi. Azi noapte...”

   „Dar de ce nu, tată? Totul este deja împachetat!” îl întrerupe Philipp.

   „Anna este bolnavă; a vomitat încontinuu azi noapte.”

   Ochii lui Philipp se umplu de lacrimi. Este atât de dezamăgit! Tata îl îmbrățișează și îl consolează:

   „Știi, Dumnezeu ne vrea întotdeauna binele și vrem să avem încredere că El va face totul bine și astăzi. Vom vedea cum se simte Anna mai târziu și poate putem pleca mâine dimineață.”

   După ce Anna a dormit bine, s-a trezit și a putut mânca ceva.

   Și partea cea mai bună este că tata are în sfârșit timp astăzi să-și țină promisiunea și să construiască un arc adevărat pentru Philipp. Philipp își face câteva săgeți, iar când totul este gata, el și tata fac un concurs de tir. După-amiaza, Anna este atât de în formă, încât poate chiar și ea să tragă singură câteva săgeți. Seara, Philipp Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ziua frumoasă. Chiar dacă Anna s-a îmbolnăvit și nu au putut pleca în vacanță conform planului, a fost totuși o zi bună.

– textul este bazat pe o întâmplare adevărată –

Poliția sănătății

 

Știai că în interiorul corpului tău se dă o luptă constantă? Agenții patogeni încearcă în mod constant să te distrugă. Slavă Domnului! - avem o armată puternică în corpurile noastre, care este mereu în căutarea dușmanilor și se află într-o luptă constantă împotriva agenților patogeni. Acești luptători sunt așa-numitele leucocite. Se mai numesc și globule albe. Aproximativ 6.000-8.000 de astfel de globule plutesc într-un milimetru cub de sânge. Dacă întâlnesc agenți patogeni, îi atacă imediat, îi absorb și îi distrug rapid.

Când ești rănit, are loc un atac în masă al agenților patogeni. Apoi, o întreagă armată de globule albe se adună și preia lupta. Percepi acest lucru ca puroi în rană. În marea majoritate a cazurilor, armata ta câștigă, iar rana se vindecă.

Este fascinant cum Creatorul S-a asigurat ca tu, fără să îți dai seama, ești în permanență apărat.

Biosfera 2

 

O aventură sub sticlă

 

Biosfera este partea Pământului în care este posibilă viața. Aici sunt incluse toate plantele, animalele și oamenii, precum și solul, apa și aerul de care au nevoie pentru a trăi. Îți poți imagina biosfera ca pe o cochilie uriașă, vie, în jurul Pământului, în care totul este conectat. De exemplu, plantele eliberează oxigen, de care oamenii și animalele au nevoie pentru a respira. Animalele răspândesc semințe din care cresc plante noi. Fără biosferă nu ar exista viață pe planeta noastră.

 

Imaginează-ți că ai trăi într-o seră gigantică împreună cu alți șapte oameni timp de doi ani. Sera nu are nicio ușă spre exterior, acolo nu este nicio briză de vânt proaspăt, niciun supermarket. Tot ceea ce ai nevoie pentru a trăi acolo, trebuie să cultivi, să crești sau să reciclezi. Exact aceasta au făcut patru femei și patru bărbați în 1991. Casa lor a fost Biosfera 2, o casă uriașă din sticlă în mijlocul deșertului din Arizona, SUA.

De ce acest nume ciudat Biosfera 2? Pentru că Biosfera 1 este Pământul nostru – marele original. Biosfera 2 a fost destinată să fie o replică a Biosferei 1 în miniatură, ca să spunem așa. Scopul a fost de a afla dacă oamenii ar putea supraviețui într-o mini-lume complet închisă. Acest lucru ar fi important, de exemplu, dacă cineva ar vrea să trăiască într-o zi pe Lună sau pe Marte.

Reține: Unii oameni nu vor să creadă că Dumnezeu este Creatorul vieții, așa cum ne spune Biblia. Astfel de oameni ignoră din nefericire modul genial, unic și benefic, în care Dumnezeu a creat toate și le menține până astăzi în viață!

 

O lume întreagă sub o singură cupolă

Biosfera 2 nu a fost o simplă seră. Ea a fost mare cât două terenuri de fotbal și împărțită în diferite habitate. Ea avea o pădure tropicală cu copaci adevărați, un deșert cu cactuși, o mică mare cu corali, o mlaștină, câmpuri pentru cultivarea legumelor - și chiar un grajd cu animale. Cei opt locuitori au trăit în apartamente mici, cu bucătărie, dormitor și loc de muncă. Împreună cu ei au trăit peste 4.000 de specii de animale și plante în acea lume artificială.

Totul în acea casă de sticlă era un circuit: plantele produceau oxigen, oamenii îl inspirau și expirau dioxid de carbon. Apa era colectată, filtrată și reutilizată. Nimic nu era lăsat să se irosească, nimic din exterior nu era lăsat să intre - cu excepția luminii solare și a unei cantități mici de electricitate.

Reține: În grija Sa pentru plante, animale și oameni, Dumnezeu a creat, de asemenea, ciclul apei și S-a asigurat că Pământul se află exact la distanța potrivită față de soare. Nu este minunat?

 

Autogospodărie în sera high-tech

Cei opt participanți la acest experiment au fost numiți și biosferieni. Ei au cultivat orez, cartofi dulci, manioc, fasole și banane, au copt pâine și au avut grijă de găinile și caprele lor. În fiecare zi lucrau multe ore pe câmp sau în laboratoare, verificând aerul, apa și sănătatea animalelor.

Dar au realizat curând că viața sub cupola de sticlă era mult mai dificilă decât credeau. Era prea puțină mâncare, recoltele erau adesea mici. Multe animale au murit, în special albinele, care ar fi fost importante pentru polenizare. În schimb, furnicile și gândacii s-au înmulțit rapid și s-au răspândit peste tot.

Reține: Dumnezeu are grijă de tine - în fiecare zi. Simți aceasta atunci când razele soarelui te încălzesc, când plouă sau când simți mirosul unei mâncări bune. Nu uita să Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru toate acestea - în special pentru fiecare masă delicioasă.

 

Oxigenul a devenit rar

Una dintre cele mai mari probleme a fost faptul că aerul a devenit din ce în ce mai rarefiat. Conținutul de oxigen a scăzut până când locuitorii s-au simțit obosiți, apatici și adesea bolnavi. Motivul a fost surprinzător: betonul din clădiri a absorbit oxigenul - nimeni nu calculase corect acest lucru în prealabil.

În cele din urmă, operatorii au trebuit să pompeze oxigen din exterior în casa de sticlă pentru a menține biosferieni sănătoși. De fapt, acest lucru era împotriva regulilor experimentului, dar nu s-a putut evita. Nici alte lucruri nu au decurs conform planului: piesele de schimb și chiar semințele au fost introduse prin contrabandă, deoarece rezervele erau insuficiente.

Reține: Învelișul de aer al pământului a fost, de asemenea, creat perfect de Dumnezeu pentru viața pe pământ (în a doua zi a creației). Un om adult are nevoie de 15-20 de litri de oxigen pe oră, în funcție de efortul depus. Oxigenul din aer este produs de plante prin fotosinteză. Într-adevăr, o invenție ingenioasă a lui Dumnezeu!

 

Cea mai mare provocare

Când opt oameni trăiesc împreună într-un spațiu restrâns timp de doi ani, poate fi destul de obositor. Între cei opt au existat certuri și tensiuni. Grupul s-a împărțit în două tabere și unii abia vorbeau între ei. În același timp, a trebuit să continue să lucreze împreună - altfel întregul proiect nu ar fi funcționat. A fost, de asemenea, o provocare fizică: unii dintre ei au pierdut mult în greutate, deoarece mâncarea era destul de puțină. Cu toate acestea, ei au perseverat - timp de doi ani și 20 de minute, până când au deschis din nou împreună ușile.

Reține: Cea mai mare problemă a omului este răul (păcatul) din inimile noastre. Domnul Isus a spus: „Din inimă ies gânduri rele, ucideri, fapte de adulter, desfrânări, furturi“ (Matei 15.19). Vestea bună este că poți avea o inimă curată dacă îți mărturisești păcatele înaintea lui Dumnezeu și crezi că Isus a murit pe cruce pentru păcatele tale.

 

Ce s-a întâmplat cu Biosfera 2?

Astăzi, Biosfera 2 aparține Universității din Arizona. Este încă un loc pentru cercetare, dar nu mai este închis lumii exterioare. Oamenii de știință pot studia acolo, de exemplu, modul în care schimbările climatice afectează plantele și solurile. Elevii pot vizita, de asemenea, casa de sticlă și pot vedea cum arată diferitele habitate.

 

Pantofii tatălui

 

Lui Ion, în vârstă de zece ani, i s-a permis să-și însoțească pentru prima dată tatăl la ora de rugăciune. Creștinii adunați aveau multe cereri importante de prezentat Domnului: munca pe câmpurile de misiune, creștinii persecutați, guvernul, bolnavii...

Dar Ion era distras. La 50 de centimetri distanță de el, era ceva care părea mult mai urgent decât toate celelalte cereri. El era îngenuncheat în spatele tatălui său. Tot ce putea vedea din el era spatele lui - și tălpile perforate ale pantofilor lui. Aceste găuri îl distrăgeau pe Ion să asculta acele rugăciuni. Acasă nu erau bani pentru tălpi noi.

În timp ce tatăl său se ruga pentru nevoile întregii lumi, Ion avea gândurile lui. Nu i se părea corect ca - pentru a-i ajuta pe alții, pentru a sprijini misionarii, văduvele și lucrarea Evangheliei - cineva să uite atât de mult de sine însuși, încât să ajungă să aibă o singură pereche de pantofi, și apoi într-o asemenea stare! Dar Îl va asculta Dumnezeu pe el, un copil, într-o chestiune atât de banală?

Atunci Ion a început să se roage în inima lui: "Doamne Isuse, Tu îl cunoști pe tatăl meu. El lucrează pentru Tine și are nevoie de o pereche nouă de pantofi".

Când serviciul de coletărie a adus un colet în dimineața următoare, Ion a fost singurul care nu a fost surprins când l-a deschis: coletul conținea un cadou, o pereche frumoasă de pantofi noi și de mărimea potrivită!

O locuință pentru Dumnezeu

 

Carina, Monica și Paula stau pe o bancă în fața blocului în care locuiesc Carina, părinții și fratele ei. Soarele strălucește deja foarte puternic. Monica și-a dat jos hanoracul și clipește din ochi privind spre soare.

„Minunat”, spune ea mulțumită. „Aș putea sta aici toată după-amiaza și să mă bucur de soare!”

„Și eu!”, este de acord Carina. „Dar doamna Petean nu ar fi de acord cu așa ceva”, adaugă ea puțin supărată. „Ne-a dat atât de multe teme la matematică de făcut până mâine!”

„Pe bune!” Monica se ridică. „Ar fi bine să ne apucăm imediat de treabă.”

„Este bine că Teodora a devenit mult mai bună la matematică”, spune Carina. „Altfel, ar fi fost disperată din cauza muntelui de teme.”

„Da, așa este. Dar unde este Teodora? Întotdeauna pleacă imediat după școală. Și nu a mai ieșit de două săptămâni la plimbare cu noi și cu Peticel.”

„Ham-ham”, latră Peticel, ca și cum și-ar fi dat seama exact despre ce vorbeau fetele.

„Am putea trece scurt pe la Teodora înainte să mergem la voi”, sugerează Monica. Teodora și Carina locuiesc în același bloc.

„Bună idee!”, spune Paula și se ridică. „Salutați-o pe Teodora din partea mea!”, spune Paula și se îndreaptă spre casă.

Teodora deschide imediat ușa când Monica sună la ușă.

„Oh, bună!”, spune ea surprinsă. Prin ușa deschisă a bucătăriei, fetele pot vedea că Teodora și-a întins cărțile pe masa din bucătărie. Teodora este singură, ca de obicei, pentru că mătușa cu care locuiește lucrează câteva ore în fiecare zi.

„Îți faci deja temele?”, întreabă Carina, surprinsă.

Teodora dă din cap. „Of, sunt atât de multe de făcut astăzi. Și eu nu am timp!”

„Am observat că te grăbești mereu în ultimele zile”, spune Monica. „Este totul în regulă?”

„Bineînțeles!” Teodora râde și ochii ei verzi sclipesc. „Este doar pentru că îmi place să merg la doamna Grozavu.”

„Doamna Grozavu?”, întreabă uimită Monica.

„Da, nu ți-a spus Carina despre ea? Doamna Grozavu s-a mutat în apartamentul de lângă noi acum două săptămâni. Este foarte drăguță. Am ajutat-o un pic cu mutarea.”

„Chiar?”, întreabă Carina surprinsă. „Am văzut odată o camionetă care organizează mutări parcată pe stradă. Dar nu mi-am dat seama că cineva s-a mutat în apartamentul de aici”, adaugă ea, puțin supărată.

„Tu locuiești chiar sus de tot”, spune Teodora. „Nu auzi și nu vezi la fel de multe ca aici, la parter. Doamna Grozavu și-a pierdut soțul cu puțin timp în urmă. Nu au avut copii. Cum sănătatea ei nu este prea bună, nepoata ei a decis ca mătușa ei să se mute aici. Dar nu cred că are prea multă grijă de mătușa ei.”

„Și tu ai ajutat-o?”

„Da, am făcut puțin curățenie, am dus cutiile de carton la contanierul cu hârtie, am ajutat la agățarea tablourilor. Dar acum aproape am terminat.”

„Grozav”, spune Carina cu sinceritate. Teodora este întotdeauna acolo când cineva are nevoie de ajutor, poate pentru că și ea este atât de des singură, se gândește ea.

„Vrei să vii cu noi?” întreabă Carina. „Atunci vom face temele împreună.”

Teodora dă din cap bucuroasă. Își ia repede caietul de exerciții, penarul și cartea de colorat și încuie ușa de la intrare.

„Poate mergem după aceea împreună la doamna Grozavu?”, sugerează Carina, cu ezitare, în timp ce intră pe ușa apartamentului lor. „Este foarte tristă din cauza soțului ei?”

„Da, desigur”, spune Teodora. „Are un perete întreg cu fotografii cu el.”

„Poate o putem consola un pic”, spune Monica cu simpatie.

„Nu se plânge sau se tânguie mereu”, încearcă Teodora să explice. „Se vede doar că l-a iubit foarte mult. Dar tot nu pare nefericită.”

Cele trei prietene termină împreună curând temele de matematică, chiar dacă mama Carinei insistă ca cele trei fete să mănânce mai întâi ceva la prânz și, mai ales, să bea suficient.

„Ce putem să-i ducem doamnei Grozavu?”, se gândește Monica.

„Ce părere aveți de rama mea cu flori de la cursul de artizanat?”, întreabă Carina și o scoate din geantă.

„Vrei să te desparți de ea?”, întreabă Teodora, admirând mica operă de artă.

Carina dă hotărâtă din cap. „Pot să-mi mai fac una.” Apoi prinde cu îndemânare un șnur roșu de ramă, care este decorată cu flori și ierburi colorate.

Când sună la ușa apartamentului, o bătrânică cu un păr alb, frumos deschide ușa.

„Bună, micuța mea Teodora”, spune ea cu amabilitate și le face semn din cap Carinei și Monicăi cu un zâmbet minunat. Cele două fete o plac imediat.

„Bună ziua, doamnă Grozavu. Mi-am adus prietenele cu mine, sper că este în regulă.”

„Bineînțeles că este. Intrați, fetelor!”

„Pe tine te cunosc din vedere”, îi spune ea Carinei.

„Da, și eu locuiesc aici în bloc. Sus, la etajul patru.”

„Nu am fost încă acolo”, spune doamna Grozavu cu un zâmbet.

Cele trei o urmează pe doamna Grozavu într-o cameră de zi mică. Carina și Monica se uită în jur uimite.

„Aceasta îmi amintește de casa mea de păpuși”, spune Monica cu entuziasm.

„Dar aceea este roz”, adaugă Carina cu un zâmbet. Ea urăște rozul.

Doamna Grozavu radiază. „Am trecut de vârsta rozului, dar când eram mică îl iubeam și eu. Îmi plac aproape toate culorile!”

Monica se uită curioasă la ea. „Care dintre ele nu vă place?”

„Gri.”

Fetele dau din cap în semn de aprobare.

„Mă bucur că vă place camera mea de zi. Mulțumită Teodorei, aici totul este deja aranjat. Ea m-a ajutat în fiecare zi. Și astăzi luăm o pauză. Vă plac biscuiții?”

Bineînțeles că da. Doamna Grozavu scoate un pachet din dulap și îl toarnă într-un bol mic de cristal. „Luați.”

„Vă place în blocul nostru?”, întreabă Carina. „V-ați acomodat deja puțin?”

„Oh, cu siguranță!”, răspunde doamna Grozavu. „Obișnuiam să ne mutăm cam o dată la doi ani, așa că trebuia să ne acomodăm repede.”

„Cât de des v-ați mutat?”, întreabă Monica.

„Nu-mi pot aminti exact. Poate de douăzeci de ori?”

„Îmi imaginez că este groaznic”, spune Teodora, îngrozită. „De fiecare dată când abia ai ajuns să cunoști câțiva oameni, poate ți-ai făcut niște prieteni, trebuie să pleci din nou.”

O undă de tristețe trece pe chipul fin al bătrânei. „Nu a fost chiar atât de rău. Mă întristează faptul că soțul meu nu mai este cu mine. Mi-e atât de dor de el.”

„Îmi pare foarte rău”, spune Monica cu simpatie.

„Fată dragă!” Doamna Grozavu zâmbește din nou și deodată schimbarea frecventă a locuinței nu mai era atât de tragică. „Știi, întotdeauna ne-am mutat toți trei”, adaugă ea.

„Toți trei?”, se bâlbâie Teodora.

„Da, Isus, Mântuitorul și Domnul nostru, a fost mereu cu noi. Ne-ar fi fost greu fără El. Și chiar și acum S-a mutat cu mine. De aceea nu sunt singură. Și de aceea sunt fericită.”

„Este frumos”, spune Monica veselă. „Îmi place ideea.”

Bătrâna dă din cap. „Da, El trăiește cu mine, în inima mea.”

„Sigur”, spune Teodora gânditoare. „Nici nu m-am gândit la aceasta atât de direct.”

„Dumnezeu a vrut întotdeauna să trăiască cu oamenii, chiar de la început”, explică femeia în vârstă. „Dar doar câțiva oameni au înțeles aceasta. Dumnezeu nu a vrut să accepte respingerea oamenilor și într-o zi El Însuși a venit să-i viziteze pe oameni.” Ea face o pauză. Fetele se uită la ea cu atenție.

„Când S-a născut Isus, Dumnezeu a venit la noi,” spune doamna Grozavu.

„Așa este”, spune Monica surprinsă. Este foarte entuziasmată de ceea ce spune bătrâna femeie.

„Dar nici atunci, oamenii nu L-au vrut!”, continuă întristată doamna Grozavu. „Numai puțini oameni au recunoscut cine era El. Ceilalți nu au vrut ca El să locuiască pe pământ împreună cu ei. De aceea”, glasul doamnei devine încet, „L-au răstignit între cer și pământ. – Între cer și pământ”, repetă ea. „Pentru că nici cerul nu-L voia în acel moment.”

Ochii Teodorei s-au întunecat îngroziți.

„Da, așa a fost”, confirmă doamna Grozavu. „Știți de ce în acel moment cerul, lumea lui Dumnezeu, era închis pentru Isus?”

Monica dă din cap. „Pentru că Domnul Isus a fost pedepsit pentru păcatele noastre.”

„Da, această pedeapsă a suportat-o pentru noi. El a murit și a înviat. De învierea Lui ne amintim la Paște. Acum, Isus poate locui cu fiecare care crede în El. Așa ca la mine. Și la voi!”

Cristi, vânătorul de furnici

 

Cristi dă de furnici în timp ce alunecă pe șezutul pantalonilor săi pe scările alunecoase de lemn.  „Bună dimineața, furnicilor”, spune el. „V-ați rătăcit? Aceasta este casa noastră. Nu un furnicar!”

Furnicile merg una după alta pe scări într-o coloană lungă. Cristi strivește o furnică cu degetul arătător. Oare celelalte se vor speria acum? Nu se întâmplă nimic! Celelalte animăluțe ocolesc furnica moartă și merg înainte.

„Cum au intrat furnicile în casă?”, o întreabă Cristi pe mama lui la micul dejun.

„În casă?” Mama este speriată. Se uită imediat în dulapul din bucătărie unde sunt păstrate zahărul, mierea și gemul. „Nimic!” Suspină ușurată.

Cristi îi arată coloana de furnici care mărșăluiește.

„O, nu”, se plânge mama. „De unde vin furnicile acestea?”

Pe ferestre nu pot intra, nici pe sub ușa de la terasă și nici pe sub ușa de la intrare. Cristi și mama sunt în pană de idei.

„Pivnița!”, strigă Cristi. Cei doi aleargă spre ușa pivniței. Acolo este gaura! Micile creaturi se târăsc pe sub ușa pivniței și intră în casă. „Inamicii!”, strigă Cristi cât de tare poate. Furnicile nu au ce căuta în casele oamenilor: casa lor este grădina!

Mama aduce scorțișoară, îngenunchează pe podea și presară o linie foarte groasă și fină de praf de scorțișoară în fața ușii pivniței. Cristi vede cum furnicile care se apropie se întorc imediat. Ele caută o altă cale, dar mirosul de scorțișoară le blochează drumul peste tot.

„Dacă aș fi o furnică, aș strănuta și aș spune: Uf, chestia aceasta miroase a scorțișoară!”, exclamă Cristi.

Da, furnicile se întorc. Renunță. Mama și Cristi le privesc cum se retrag.

„Cristi”, spune mama, „îți amintești că am vorbit aseară despre minciuni? La fel ca furnicile, minciunile, lucrurile rele, nemulțumirile se strecoară în gândurile noastre și capul nostru devine casa lor. Trebuie să construim un zid împotriva acestor lucruri.”

„Din scorțișoară”, râde Cristi.

„Din nefericire, aceasta nu ajută”, zâmbește mama. „Dar îi putem spune aceasta Domnului Isus. El ne poate ajuta să construim un zid care nu va lăsa răul să treacă.”

Să cunoaștem noi prieteni mici (11)

 

Versetul din Biblie

Astăzi este foarte cald afară, dar este suportabil pe terasa bunicului, sub umbrela de soare. Înarmați cu hârtie de colorat și acuarele, Cristina, Sofia și bunicul Damian se așază la masa mare de lemn. Au ales un verset din Biblie pe care vor să îl scrie și să îl coloreze. Bunicul Damian se alătură și el fetelor. Versetul este:

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică (Ioan 3.16).

În timp ce colorează, vorbesc și despre ce înseamnă acest text.

Împreună află însemnătatea versetului și bunicul le sugerează să scrie explicația sub versetul biblic. Așa și fac. Sofia are un scris frumos. Ea scrie explicația. Pentru a o afla, completează spațiile libere cu următoarele cuvinte: Dumnezeu - cruce - oricine - Isus - crede.

... îi iubește atât de mult pe toți oamenii, încât L-a dat pe Fiul Său să moară pe ... pentru ca ... crede în ... să poată fi cu El pentru totdeauna.

Cine nu crede în I... este pierdut (= rămâne separat de Dumnezeu pentru totdeauna).

Crede în Domnul Isus!